marți, 22 noiembrie 2011

Complexitatea fizicii cuantice,eu!

Mândria,trufia,cea mai mare călcare-de-lege.Mulţi ani,mai ales în cei în care mă cufundam în inconştienţa nămoloasă a materialismului,sub o formă sau alta aduceam un cult păgân eroilor ateismului doar pentru a culmina cu a îmi preamări sinele,acel ego fără de margini care cu greutatea sa incomensurabilă strivea fiinţa plăpândă a sufletului meu.Da,recunosc! Am fost şi nihilist,am fost şi antichrist, am fost şi Faust şi în acelaşi timp şi Mefistofel,am fost şi viaţa, am fost şi curmarea vieţii,nimic şi nmeni nu-mi putea rămâne-n cale.Dispreţuiam tot.Mă dispreţuiam câteodată chiar pe mine însămi.Eram de neoprit într-un iureş de idei,concepte,noţiuni,fraze,gânduri,imagini şi sunete.Era un vis...era un coşmar.Îmi spuneam în sinea mea: sunt bună,sunt dreaptă,sunt cinstită,am dreptul să fiu mândră.Am uitat mai multe decât vor învăţa mulţi într-o viaţă înteagă.Cine putea să fie ca mine?Cine se putea uita la Cer şi,cu dispreţ,să ceară chiar mai mult decât îi fusese dat?Am fost,apoi n-am mai fost.Mândria ocupa un loc în sufletul meu,car era destinat dintru începuturile Cosmosului unei alte entităţi.De fapt,trufia nu umplea deloc acel spaţiu subtil a fiiţei interioare a omului,numit generic "inimă".Doar crea impresia că o face...veşnica "maya".La început mi-am zis : cu trecerea timpului vei simţi împlinirea şi satisfacţia pe care numai acumularea de cunoştinţe şi recunoaşterea meritelor personale le pot aduce.Dar nu a fost aşa.Dacă încearcă să mestece pietre,câinele îşi va sfărâma dinţii.Omu cu atât mai mult.După o vreme îndelungată am admis ceea ce conştientizasem cu mult timp înainte:sufletul meu era gol.Nu valoram nimic.Eram şingură şi eram pe moarte.Golul interior începuse să doară,să emită pretenţii de hegemonie asupra organismului meu subtil.Era frig.Mă mistuiam sub atingerea îngheţată a neantului.


Fără ceară,IşiA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu