duminică, 27 noiembrie 2011

Transilvania




În noaptea de 13 spre 14 decembrie 1940, trupe ale regimentului 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii localnici maghiari şi cu membrii ai organizaţiei Nemzetőrség ("Straja naţiunii") au declanşat un holocaust în comuna IP din judeţul Sălaj, precedat de torturi şi violuri.

Pasiune şi ideal!

Nu vreau să mă iubeşti pentru calităţi pe care mi le-ai împrumutat; dealtfel,pentru nici o calitate; trebuie să mă iubeşti fără motiv, cum iubesc fără motiv toţi cei care iubesc,doar pentru că te iubesc,şi nu trebuie să îţi fie ruşine de asta.
Să nu vezi în mine o natură aşa de bună: o violenţă secretă mă împiedică să suport asta şi ultimele tale scrisori sunt atât de blânde!Dacă nu ai fi atât de angelic, mi-ar plăcea să mă cert încă o dată cu tine.La urma urmei nu e magnific să citeşti, în fiecare lună, ceva ce izbucneşte din profunzimile pasiunii?
Este insuportabil să fii iubit pentru calităţi, să fii idealizat, chiar dacă crezi că ai acele calităţi.Acest lucru poate fi resimţit ca o violenţă.A nu fi iubit  fără motiv  înseamnă a fi iubit pentru motivele celuilalt,a fi prins în proiecţiile lui, în proiecţiile idealului său.Aceasta poate da un sentiment de fals.Este ca şi cum subiectul ar spune: imaginea pe care celălalt o are despre mine nu este a mea chiar dacă este despre mine.


În plus, a te vedea idealizat de celălalt, a-l vedea atribuindu-ţi imagini de perfecţiune comportă riscul de a nu fi la înălţimea lor.
Dacă mă iubeşti acum cu o iubire arzătoare, pe mine pe care nu m-ai văzut de mult, când mă vei revedea cu dispoziţiile mele, cu gesturile mele, când îmi vei auzi vocea şi judecăţile care,de fiecare dată, declanşau antagonismul tău, nu te vei gândi că dragostea ta înfocată se adresa unei imagini pe care ţi-o făuriseşi şi nu fiinţei în carne şi oase care va produce asupra ta, poate, acelaşi efect ca acum un an sau doi?

vineri, 25 noiembrie 2011

Şah

"Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez cu un vis,
El mi-l ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinaţie strălucită
Şi-i câştig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Şi mă ameninţă cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce),
Dar eu îi pun în faţă o carte
Şi-l silesc să se retragă.
Îi mai câştig câteva piese,
Dar, uite, jumătate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
- O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,
Îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.

În spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.

Eu îmi aprind o ţigară
Şi continuu partida."
                                                                     
                       -de Marin Sorescu
                                                              
         E rândul tau acum!

miercuri, 23 noiembrie 2011

Cartea vieţii şi viaţa cărţii.

Cartea nu se împlineşte decât sălăşluind într-o conştiinţă.Rezolvăm cu fiecare lectură sublimul mit romantic al incompatibilităii dintre condiţii.De o parte cuvântul "nemuritor şi rece",zămislirea autorului-demiurg,iar de cealaltă parte o natură umană căutând a-şi transcende condiţa.Fiecare se împlineşte găsindu-şi sensul:Cartea,rămânând,paradoxal,în netimp,devine o valoare umană,cunoaşte o durată personală sensibilă,în care se naşte pentru a doua oară,iar cititorul află şansa ieşirii din Timp şi a desăvârşirii,înălţându-se prin cunoaştere.Cartea este metafora strălucită a existenţei desăvâşite prin celălalt.

marți, 22 noiembrie 2011

Complexitatea fizicii cuantice,eu!

Mândria,trufia,cea mai mare călcare-de-lege.Mulţi ani,mai ales în cei în care mă cufundam în inconştienţa nămoloasă a materialismului,sub o formă sau alta aduceam un cult păgân eroilor ateismului doar pentru a culmina cu a îmi preamări sinele,acel ego fără de margini care cu greutatea sa incomensurabilă strivea fiinţa plăpândă a sufletului meu.Da,recunosc! Am fost şi nihilist,am fost şi antichrist, am fost şi Faust şi în acelaşi timp şi Mefistofel,am fost şi viaţa, am fost şi curmarea vieţii,nimic şi nmeni nu-mi putea rămâne-n cale.Dispreţuiam tot.Mă dispreţuiam câteodată chiar pe mine însămi.Eram de neoprit într-un iureş de idei,concepte,noţiuni,fraze,gânduri,imagini şi sunete.Era un vis...era un coşmar.Îmi spuneam în sinea mea: sunt bună,sunt dreaptă,sunt cinstită,am dreptul să fiu mândră.Am uitat mai multe decât vor învăţa mulţi într-o viaţă înteagă.Cine putea să fie ca mine?Cine se putea uita la Cer şi,cu dispreţ,să ceară chiar mai mult decât îi fusese dat?Am fost,apoi n-am mai fost.Mândria ocupa un loc în sufletul meu,car era destinat dintru începuturile Cosmosului unei alte entităţi.De fapt,trufia nu umplea deloc acel spaţiu subtil a fiiţei interioare a omului,numit generic "inimă".Doar crea impresia că o face...veşnica "maya".La început mi-am zis : cu trecerea timpului vei simţi împlinirea şi satisfacţia pe care numai acumularea de cunoştinţe şi recunoaşterea meritelor personale le pot aduce.Dar nu a fost aşa.Dacă încearcă să mestece pietre,câinele îşi va sfărâma dinţii.Omu cu atât mai mult.După o vreme îndelungată am admis ceea ce conştientizasem cu mult timp înainte:sufletul meu era gol.Nu valoram nimic.Eram şingură şi eram pe moarte.Golul interior începuse să doară,să emită pretenţii de hegemonie asupra organismului meu subtil.Era frig.Mă mistuiam sub atingerea îngheţată a neantului.


Fără ceară,IşiA

Îmi amintesc!

Îl privesc flămândă peste marginea paharului şi-l înghit din cuvinte înainte să-mi vorbească.Îl cunosc în prealabil nu trebuie să stau să mă gândesc la ce o să-mi spună.Îi anticipez orice mutare,şi aş putea spune cu lesne că jucăm şah,un şah pe aceaşi culoare,fără dualitatea care persistă deja în greşeli,fără urmă de antiteză,căci ne semănăm,ne absorbim în aceleaşi gânduri şi depăşind cadrul realităţii,suntem aceaşi persoană.