joi, 17 septembrie 2015

Daca vrei, ia!

De cate ori incerc sa te scriu dintii mi se-nclesteaza iar pumnul mi se strange, bataile inimii se accelereaza iar gandurile mi se indreapta spre ierni de mult trecute.
Parafrazandu-mi un bun prieten, iti recunosc ceea ce el mi-a explicat in linii subtiri si anume faptul ca omul, oricat de diferit si special ar fi el are exact 4 nevoi primare:
1. Siguranta.
2. Nevoia de varietate si nou.
3. Nevoia de a fi considerati speciali.
4. Conexiunea cu ceilalti.
Din toate astea daca descoperim un sentiment care sa indeplineasca 2 sau mai multe nevoi, acest ceva pune stapanire pe tine si creeaza dependenta. Conform teoriei lui, ura este cel mai usor sentiment de trait care sa iti satisfaca primele 3 nevoi.
Esti sigur pe ura caci nu te poate trada in niciun fel, creeaza varietate din plin caci mereu gasesti argumente si motive sa-ti adancesti durera si sa iti alimentezi starea, iar nu in ultimul rand te face atat de agil la oricine si orice miscare incat poti sa le vezi pe toate...(destul de special as spune eu).
Acum ceea ce nu mi-a fost explicat este faptul ca aceasta traire iti amorteste orice alt sentiment diametral opus, indiferent cat de duala e fiinta umana. Orice strop de bunatate, compasiune si gasire de scuze atunci cand totul este evident dispare. Am decoperit ca implica detasare totala de ce odata ai iubit si te-a ranit catusi de putin, incepi sa vezi putregaiul din interiorul "marului"  si sa fii gata sa arunci tot continutul in loc sa salvezi ceva (Asa cum erai obisnuit candva). Ai fi gata sa dai foc la tot copacul doar doar poate nu ar mai naste mere ca acelea.
Acestea fiind zise ca o paranteza, revin la problema initiala. Las scris aici, chiar si in randuri putine ca acestea, ca n-am sa te mai "cant".
La revedere!


duminică, 21 iunie 2015

Ce e spart, e bun spart!

Îmi vine să îi imprim în urechi cuvinte ca să-nțeleagă că nu aparțin acestui spațiu, că toată impresia lui despre lume este de fapt un loc ticsit până la refuz de oameni care mai de care mai impersonali, mai semidocți și nu-n ultimul rând insipizi. Cu toate acestea pe el încă îl mai fascinează trivialitatea și lucirea carnală, artificialitatea ființelor, caută cu o obsesie ieșită din comun orice altă sferă ce nu aparține sufletui, și se lasă cuprins de două, trei cuvinte lipsite de originalitate, convenabile pe cealaltă parte și care se doresc a fi deștepte.
Toate încercările mele de a năpădi lumea lui și-au aflat sfârșitul la scurtă vreme. Erau asemeni unor valuri care veneau învolburate și pline de energie, dar care se spărgeau fricoase de mal, întorcându-se-n larg pentru a-și relua cursul. Urlu căci dețin neputința de a sparge malul sau mai bine zis stânca. Îmi vine să-l invit în a mă privi cum aleg să-mi sparg toate încercările lui exact ca pe o cană ce alunecă din mână. Știu că nu va culege ciob cu ciob nici măcar pentru a le arunca la coș, în convingerea lui, ce e spart, e bun spart și gata.
Mi se stârnește amuzamentul când observ cum obsesiile oamenilor aleg sa-și vândă sufletele pe lucruri atât de insignifiante, iar când e vorba de sacrificiile aduse sunt atât de inumane, iar "principiul identității" lor este toxic pentru mine. El se Crede remarcabil, insă e silogismul lui, nu al meu.

Aș putea pur și simplu pleca fără ca el să observe lipsa mea, iar el ar putea să râdă din nou cu râsul lui accentuat, puternic și descătușat, de parcă a fost captiv și silit tăcerii în tot acest timp. Dar eu nu mă voi mai metamorfoza a mia oară într-o ureche pentru a-i savura răsul, n-am să mai fiu capabilă în a-l desființa în mii de bucăți pentru a-l urca pe cer și transforma la rândul lui în constelații. Atât de minunat e...sau era din ce îmi mai amintesc.
Aș putea pur și simplu să-l urăsc pentru cine e până-n clipa în care l-aș revedea, iar atunci am să îl evit atentă pentru a mă putea întoarce la a-l urî în continuare. E ca și cum aș juca un du-te vino cu sentimentele și aș putea mereu să fiu prinsă pe picior greșit.
Plecând chiar aș putea să mă irosesc în lumea lui, în lipsa lui...să mă cambrez sub privirile acelei lumi și cu puțin ghinion să mă camuflez devenind unul dintre ei. Poate aș stârni pofte, m-aș umili dar voi ajunge măcar să mă eliberez de mine și să mă azvârlu-n artificialitate.
Și toate astea, pentru că ai apărut intempestiv, pentru că detești să aștepți.
Voi putea fi renegată, negată-mi existența și dorințele aruncate-ntr-un coș mizer la capăt de lume, unde nici curiozitatea însăși nu le va mai foileta. Nu va fi năucit de decizie, nu va regreta, nu se va mișca. Mersul meu clătinat și hazardat nu va fi problema lui, nu îl intereseaza, el își aduce la rangul de adorare propriul univers, în care prezența mea este una încărcată de inutilitate, iar trecerea liniei îl lasă mult prea rece.

Cu ultimul punct pus aici voi pleca, însă nu știu dacă voi avea răbdarea să-l văd falsificându-și gândurile și creând o dezumanizare bine examinată cu urgisirea libertății.
Însă îmii voi aminti că ce e spart, e bun spart și gata.


vineri, 22 mai 2015

Destin...

Ne-am întâlnit într-un timp când eram obosiți
Atârnam de un vis... de-un destin chinuiți
Te-am dorit prea frumos, dar prea scurt, pe ascunziș
Era primăvară-n noi... și-n iubire frunziș.

Nici nu știu ce ne-am fost, doi săriți sau "iubiți",
Voi rupe așchii din Rai ca să fim fericiți
Trupul tău de prim rang îmi va fi Univers,
Cât de mult te-am dorit, sărutam al tău mers.

Un destin chinuit, ce l-am tot măsluit,
Tu te plângi de stingher, gândul mi-e pălmuit,
Unde-mi ești de nu-ți sunt?!... ce blestem obsedat,
Te-am dorit in păcat, un deochi m-a trădat.

Aveai roșu-n obraz, m-alergai pe islaz,
Lătrau câinii-n vecini când erai în extaz,
Eram doi apucați chinuiți de destin
Mă hrăneam doar cu noi. Vai ce chin, ce festin!!!

Repetai cu-ai mei sâni până când răgușeai 
Inghinalul pufnea, te certa, povesteai...
Peste coapse, prin tălpi mult aveai de trudit,
Ce destin chinuit, ce frumos te-am dorit!

Gura ta nu scăpa niciun colț din ce-aveam,
Uneori ți-eram ham... alteori mai muream,
Prea târziu nu e dus, nu ne suntem târzii,
Noaptea-n vis mă tot strigi și îmi ceri poezii.

Unde ești de nu-mi esti?! Ce prăpăd ne-a subit,
Ce destin chinuit... eu te chem la "iubit" 
Îți vreau viața-n răsfăț.... să-mi alunece-n buze,
Ești acolo am să vin.... prin mormanul de scuze!!!