joi, 27 septembrie 2012

O zi cu T.A

     În inima oraşului unde totul pare ca-n Eden,unde copacii variază de la verde la violet puternic,cerul pare a fi maniaco-depresiv,iar oamenii cu feţe de sfinţi văd un singur om...unul singur,restul dispar pentru câteva minute,ore,zile...     Mă deşir pe asfaltul lucios pe care calc de parcă aş pluti şi mă aşez lângă acest bătrânel.Pare indiferent,tăcut dincolo de limitele durerii şi simt că ceva este cu el,ceva care tinde spre nuanţe şterse de gri.În fine...
Stau,suflu aerul cald afară,mă joc cu aburul fantomatic şi mă fascinează modul în care acesta se împrăştie,ridicându-se la cer.îmi fac curaj şi-l întreb ce este cu el şi ce,sau pe cine aşteaptă.Răspunde evaziv: "Sfârşitul".
     Mă gândesc că poate e doar un pic supărat şi că există o şansă să glumească,dar privirea lui nu se opune şi devine o oglindă care nu ascunde nimic,şi-mi dau seama cât e de serios.
Se aşterne o tăcere de momrânt,timp în care mă tot gândesc ce a vrut să zică;mă macină pe interior curiozitatea,dar tac.Aş vrea să spun ceva,dar buzele mele se deschid şi ating cerul fără a ieşi însă vreaun sunet-tac.
     Îmi spune brusc,spontan şi fără să fi intuit asta că: "Parcă trăieşti în somn şi-n amintire/Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta".
     Tresar imediat,cuvintele lui îmi par cunoscute,le ştiu de undeva şi dau o cătuare rapidă în memorie şi rămân mută.Era vară şi stăteam sub nucul,din spatele curţii,care-şi întindea braţele lui barbare spre cer şi citeam din volumul lui Tudor Arghezi.
     Mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred.E el şi-mi vorbeşte.Mi-am imaginat conversaţia asta de mii de ori,dar nu am crezut vreodată că va fi atât de curând şi atât de ciudată (Dacă o pot clasa asftel).
Revin la realitate şi sunt ameţită de parcă m-am lovit brusc cu capul de asfalt,şi mă bâlbâi,iar el?...El râde.
Îmi spune:
     -Te cunosc fata mea dragă,ne-am mai întâlnit înainte.Simt că te ştiu dintotdeauna.
Rămân perplexă şi timpul face o pauză din alergat şi se opreşte să vadă şi el momentul.Aş vrea să-mi exprim admiraţia faţă de el,dar nu o fac,nu e timp pentru aşa ceva.Îl curpind de mână,iar la atingere venele lui se simt ca rădăcinile unui copac: groase,noduroase,lungi,disperat de bătrâne.
     -Nimeni nu a scris cu mâna ta ,ci tu,tot ce înseamnă asta.Îi spun eu .
      Mă fixează obsesiv cu privirea şi-şi trage braţul,parcă dându-mi dreptate fără să mai zică nimic.Îşi potriveşte ochelarii,care îngreunaţi de timp îi cad spre vârful nasului şi-mi şopteşte.
     -"Eu ştiu tăcea când visul a murit,
       Şi-n toată clipa-nalţ câte-o statuie
       Tăcerii ,pe un drum ce suie
       Neisprăvit."
     Aş vrea să pot să dau o replică măcar pe jumătate din măsura aşteptăilor ,dar îmi dau seama cât de nesprăvită sunt eu,mică şi insignifiantă.Tăcerii lui i-aş da glas,glas blând de toamnă şi o peniţă veche care să-i hrănească sufletul cu păcate.Păcatul că tace,păcatul că refuză să mai scrie şi nu înţeleg de ce.îmi zice că-i prea bătrân pentru toate astea,că atrecut de cele 87 de leghe şi vrea să se aştearnă în eternitate
Sunt disparată,vreau să rămână.
     -"Lacrima din ochii tăi,
       Carnea ta cu vânătăi,
       Candela de agonie
       Şi tăcerea din sicrie."
     -Mai rămâi pentru o clipă,mai învaţă-mă pentru un gând şi mai vorbeşte-mi pentru o viaţă
      Şi dispare...
      Unde?!
      Îmi dau seama că a trăit 132 de ani în amintirea mea şi că totul a fost doar un produs al imaginaţiei mele.Că totul a început cu primul cuvânt aşternut pe foaie.Îmi iau la revedere,dar nu pentru mul timp,căci ne vom întâlni curând.
      Mă ridic şi plec.

vineri, 14 septembrie 2012

Marea

E marea prag de vis şi contemplare
spre zarea largă cât curpinzi cu ochii.
I-am îndrăgit adâncurile clare,
meduzele cu fastuase rochii.

E marea bărăgan întins de ape
albastre,verzi şi indigo în tonuri.
În taină,seara,o simţeam aproape
când printre stânci,din larg ne-aduce zvonuri.

E marea leagăn pur de inspiraţii,
dar şi matrice de poveşti amare,
când băntuiau sub cap de mort piraţii
şi făurea legende lupi de mare.

E marea teatru uriaş de dramă
cu mii de morţi păstraţi în amintire.
Legenda tristă totuşi o destramă:
izvor,rămâne marea,de iubire.


marți, 11 septembrie 2012

Rugă-cele 4 elemente

Pământule,
Dă-mi de la tine
puterea de-a rodi neîncetat
dar şi tăria colţului de piatră
ce-nfruntă vântul,trăsnetul şi timpul.
Focule,tu
dă-mi forma ta fără de formă;
să pot învălui deplin,să pot cuprinde
tot ceea ce iubesc.
Înalţă-mă,fă-mă văzduh
tu,aer sfânt,
să-mi pot cu limpezime-alege drumul,
să pot pluti-n oceanul tău cum norul,
ferindu-mă de smârcuri.
Iar tu,primordială apă,
când se va fi-mplinit sorocul
şi-mi voi schimba condiţia şi regnul,
învaţă-mă să intru-n veşnicie
cum tu din fluvii în pustia mării.