Am vrut să mă scriu litere şi am încremenit de atâta metamorfoză; din cântec în vis,din scrisori anonime în cel mai înalt punct.Râd!
Când te voi întâlni, îţi voi mărturisi că m-am obişnuinuit să îmi fac din tine geamăn,să trăiesc şi să îmi târ după mine toată fiinţa ta imaginară până mi-aş da seama ca nu exişti...Dacă te-aş vedea ţi-aş spune că nu ai ajuns încă la pragu în care să-nveţi să citeşti,d-aia o fac eu atunci când dormi,iar tu zâmbeşti în somn.
Din când în când se termină gândurile,iar atunci pacea râde de mine,mă molipseşte,râd şi eu.Râd enorm,imens,oricum nu mai e nimeni,râd până îmi aud ecoul,până mă recunosc...râd până mă pierd iară.
Nu e nimic prea serios...dau cu zaru şi mi se arată un număr imposibil,indescifrabil...iese o pasăre,nu ştiu s-o citesc.Mă las dusă de imensitatea cifrelor şi mă bucur că-s ale mele.
Nu spun nimic,te simţi ca într-un borcan în care au fost prinşi mii de fluturi şi încep să se agite lovindu-se de pereţi.Că zborul lor este unul firesc...ca fluturii care cad şi pier,cad şi pier...aşa şi tu!
M-a întrebat un doctor cam cât de departe te simt?ca şi cum bănuia că doar asta mă interesează.Din câte-mi amintesc oricum toate emoţiile-mi sunt imposibile,transced mediile gândurilor mele rămânând într-un final doar senzaţia de deja-vu prost!
Îmi las umbra să facă ce vrea,oricum nu va putea nimeni să dea vina pe mine şi la urma urmei,nu mi-ar păsa.
Îmi amintesc când doctoru respeciv mi-a spus că nu exişti,uşor suspinand,uşor fericit...Se amuza teribil când afirma că toate merg înainte...aiurea..Nimic nu merge înainte,timpul face o buclă imensă prin spaţiu şi se împleticeşte-n păru meu,eu îl înnod,îl rotesc printre degete,îi dau drumu şi-l opresc atunci când vreau,îmi place sa fac risipă.
Când i-am zis că toate astea îmi revin şi mai recent în minte,umbra mea care tăcea,a tăcut şi mai adânc.Ştia!
Am înghiţit orizonturi întregi de lumi ancorate-n nimic,de viziuni în care pluteam în derivă vieţi la rând şi şiruri de sentimente aliniate perfect.Când am deschis ochii larg,am văzut că afară îmi oprise deja furtuna...era senin,era straniu să fie aşa..în fine...
M-a întrebat cum aş vrea să o iau razna?
Eram stupefiată!Nu ştiam până atunci că există mai multe moduri de a face asta...în final am aflat că se putea cu sau fără tine.
Am ales cu tine,mi se părea mai interesant să fii părtaş la asta.Simţeam cum creşteai în negrul ochilor mei,în articulaţiile mele şi îmi doream să lovesc tare cu palmele tale,oferindu-ţi viaţă.
Oricum,la un momentdat şi-a dorit să pună doliu pe gândurile mele...nu mai creştea nimic niciunde.Era totul gol,ca o imensitate de pustiu ce ţi se aşterne sub talpi şi te-ngrozeşte...mai multe feluri de pustiu.
Aştept să vină iară în vizită,să mă cert cu el spunandu-i că tu de fapt n-ai existat vreodată,că sunt o aţă fină care se poate rupe oricând creeând efectul de fluture undeva prin Australia.
Poate cândva îmi va da drumul şi mă va elibera de înexistenţa ta,îti va sparge realitatea,de prea multă ploaie,de prea mine,iar într-un viitor apropiat mă va întreba din nou cine aleg să fiu,iar eu voi spune tu,pentru că oricum nu exişti şi voi face asta doar pentru că m-ai închis aici în speranţa că nu voi înnebuni cu nebunia celorlalţi.Nimic de speriat...Voi fi liberă ca vulturul ce zboară lipit de cer,meritându-şi coroana...privind totul de pe acoperişul invizibil al vieţii!
P.S.: Rămâi cu bine a mea conştiinţă!
