Eu mai nouă ca niciodată - I

M-am născut dintre stâncile uriaşilor Carpaţi, la început un fir subţire de apă dulce, mai târziu o forţă de neoprit, un rău tânăr, plin de idei măreţe.Acum, elanul a dispărut. Liniştea necunoscută mie cândva a devenit parte din drumul meu prin lume.Nu mai urc nechibzuită,căutând bolta cerului, răvăşind pădurile.Undele limpezi,oglindă de cristal,reflectă fiecare detaliu al naturii în cursul lin, meditativ.
Totuşi nu m-am schimbat în totalitate, un singur imbold fiind mai mult decât suficient pentru a-mi face inima adormită să tresară,pentru ca adrenalina să mi se împrăştie în fiecare ciob de apă.Da! Oglinda s-a spart în milioane de cioburi.
Valurile puternice poartă pe crestele lor peşti dornici de aventură,înlocuindu-i pe cei leneşi,obosiţi, care nu spărgeau azurul apei aproape niciodată.În calea mea se ridică din nou stânci,dealuri.Nu ştiu cum am găsit forţa de a o lua de la capăt,de a spulbera iluzia de rău bătrân,vlăguit.
Soarele îsi aruncă razele cu dragoste asupra mea, încoronând cu cerculeţe subţiri de aur crestele umflate ale valurilor.
Trec în goană pe lângă sate,aud cântece de copii.Toate acestea îmi rămân întipărite în memorie,veşnice amintiri.
Înaintez,înaintez,urc tot mai sus,ating stelele iar.Pornesc în căutarea altor aventuri.
Uneori stau şi visez,dorm ,mă odihnesc.Dar nu durează mult.Sunt un rău tânăr,curioas şi încrezător.Nicio piedică nu mă descurajează.
Timpul trece,dar nici eu nu stau în loc.Călătoresc,privesc,învăţ,până îmi voi stabili o adevărată albie,definitivă
Dar apoi să mă afund în rutină?Sau poate,privind cerul înstelat,să visez la mai mult?Sigur aş dori să cunosc spaţiul cosmic,să zbor în armonia dansului planetelor,pătrunzănd,chiar şi pentru o singură clipă în misterul şi magia universului.

Complexitatea fizicii cuantice,eu!

Mândria,trufia,cea mai mare călcare-de-lege.Mulţi ani,mai ales în cei în care mă cufundam în inconştienţa nămoloasă a materialismului,sub o formă sau alta aduceam un cult păgân eroilor ateismului doar pentru a culmina cu a îmi preamări sinele,acel ego fără de margini care cu greutatea sa incomensurabilă strivea fiinţa plăpândă a sufletului meu.Da,recunosc! Am fost şi nihilist,am fost şi antichrist, am fost şi Faust şi în acelaşi timp şi Mefistofel,am fost şi viaţa, am fost şi curmarea vieţii,nimic şi nmeni nu-mi putea rămâne-n cale.Dispreţuiam tot.Mă dispreţuiam câteodată chiar pe mine însămi.Eram de neoprit într-un iureş de idei,concepte,noţiuni,fraze,gânduri,imagini şi sunete.Era un vis...era un coşmar.Îmi spuneam în sinea mea: sunt bună,sunt dreaptă,sunt cinstită,am dreptul să fiu mândră.Am uitat mai multe decât vor învăţa mulţi într-o viaţă înteagă.Cine putea să fie ca mine?Cine se putea uita la Cer şi,cu dispreţ,să ceară chiar mai mult decât îi fusese dat?Am fost,apoi n-am mai fost.Mândria ocupa un loc în sufletul meu,car era destinat dintru începuturile Cosmosului unei alte entităţi.De fapt,trufia nu umplea deloc acel spaţiu subtil a fiiţei interioare a omului,numit generic "inimă".Doar crea impresia că o face...veşnica "maya".La început mi-am zis : cu trecerea timpului vei simţi împlinirea şi satisfacţia pe care numai acumularea de cunoştinţe şi recunoaşterea meritelor personale le pot aduce.Dar nu a fost aşa.Dacă încearcă să mestece pietre,câinele îşi va sfărâma dinţii.Omu cu atât mai mult.După o vreme îndelungată am admis ceea ce conştientizasem cu mult timp înainte:sufletul meu era gol.Nu valoram nimic.Eram şingură şi eram pe moarte.Golul interior începuse să doară,să emită pretenţii de hegemonie asupra organismului meu subtil.Era frig.Mă mistuiam sub atingerea îngheţată a neantului.


Fără ceară,IşiA