Eu mai nouă ca niciodată - II

Plutind pe aripile luminoase ale Soarelui,raze aducătoare de bucurie şi pace interioară,explorând necunoscutul,aş putea stăpâni o planetă,făurind o lume pe gustul meu,cu valori morale ce le lipsesc unora dintre pământeni.
Acum, revenind din călătoria imaginară,îmi dau seama cât de mult mă asemăn cu un vulcan,ţinând toate supărările şi frustrările în mine până când explodează,înprăştiind lava furiei.Apoi linişte.Parcă nimic nu s-a întâmplat.Este la fel ca un vis urât uitat imediat ce primele raze,parcă dorind să alunge coşmarul,te trezesc.Îmi amintesc uneori cât de mult îmi plăcea să mă joc de-a căutarea de comor.Nu s-au schimbat atât de multe,doar că acum,dintr-o bomboană,comoara s-a transformat în ceva mult mai important şi cu siguranţă mai greu de găsit:fericirea.Nu poţi afla ce gândeşte cu adevărat un om despre tine,aşa că este foarte greu să ai încredere în cineva.
În cărţi sau filme există mereu o prietenie adevărată,sinceră,care face diferenţa dintre ficţiune şi realitate,iar atunci când citesc o astfel de poveste,ajung să cred că şi eu fac parte din ea,născocire a aceluiaşi condei ca şi celelalte personaje,prietenă de-o viaţă cu ele.
Mă gândesc cu tristeţe că acum 2 ani am trecut la următoarea etapă a şcolii,liceul.În clasa a IX-a am fost din nou boboacă,retrăind senzaţia stranie de timiditate şi curiozitate reţinută,pentru ca apoi să am sentimentul că îmi cunosc noii colegi de ani întregi.
Privesc în jurul meu.Camera ce acum nu mult timp era acoperită cu jucării are acum rafturile pline de ojă,reviste,CD-uri,lucruri ce nu se pot compara cu abecedarul şi bucuria de a descoperi tainele citirii sub privirea blândă a doamnei învăţătoare,cu sunetul colindelor din Ajunul Crăciunului,amintiri nepreţuite.
Dar,oare,mâine ce voi crede?Voi gândi aceleaşi lucruri ca şi astăzi?Voi avea aceleaşi scopuri?Sau poate mă va domina latura cochetă ce se ascunde în orice fată?Nici nu ştiu ce să cred mai întâi despre mine : Adolescentă sau mai mult de atât?
Privirea îmi alunecă lin pe foaia ce până acum ascundea un mister: "cine sunt eu ?" Sunt bucuria părinţilor,sora mai mică,elevă conştiincioasă,sunt orice doresc,dar mai presus de toate,pot declara cu tristeţea nemărginită că nu mai sunt un....copil!

Eu mai nouă ca niciodată - I

M-am născut dintre stâncile uriaşilor Carpaţi, la început un fir subţire de apă dulce, mai târziu o forţă de neoprit, un rău tânăr, plin de idei măreţe.Acum, elanul a dispărut. Liniştea necunoscută mie cândva a devenit parte din drumul meu prin lume.Nu mai urc nechibzuită,căutând bolta cerului, răvăşind pădurile.Undele limpezi,oglindă de cristal,reflectă fiecare detaliu al naturii în cursul lin, meditativ.
Totuşi nu m-am schimbat în totalitate, un singur imbold fiind mai mult decât suficient pentru a-mi face inima adormită să tresară,pentru ca adrenalina să mi se împrăştie în fiecare ciob de apă.Da! Oglinda s-a spart în milioane de cioburi.
Valurile puternice poartă pe crestele lor peşti dornici de aventură,înlocuindu-i pe cei leneşi,obosiţi, care nu spărgeau azurul apei aproape niciodată.În calea mea se ridică din nou stânci,dealuri.Nu ştiu cum am găsit forţa de a o lua de la capăt,de a spulbera iluzia de rău bătrân,vlăguit.
Soarele îsi aruncă razele cu dragoste asupra mea, încoronând cu cerculeţe subţiri de aur crestele umflate ale valurilor.
Trec în goană pe lângă sate,aud cântece de copii.Toate acestea îmi rămân întipărite în memorie,veşnice amintiri.
Înaintez,înaintez,urc tot mai sus,ating stelele iar.Pornesc în căutarea altor aventuri.
Uneori stau şi visez,dorm ,mă odihnesc.Dar nu durează mult.Sunt un rău tânăr,curioas şi încrezător.Nicio piedică nu mă descurajează.
Timpul trece,dar nici eu nu stau în loc.Călătoresc,privesc,învăţ,până îmi voi stabili o adevărată albie,definitivă
Dar apoi să mă afund în rutină?Sau poate,privind cerul înstelat,să visez la mai mult?Sigur aş dori să cunosc spaţiul cosmic,să zbor în armonia dansului planetelor,pătrunzănd,chiar şi pentru o singură clipă în misterul şi magia universului.

Complexitatea fizicii cuantice,eu!

Mândria,trufia,cea mai mare călcare-de-lege.Mulţi ani,mai ales în cei în care mă cufundam în inconştienţa nămoloasă a materialismului,sub o formă sau alta aduceam un cult păgân eroilor ateismului doar pentru a culmina cu a îmi preamări sinele,acel ego fără de margini care cu greutatea sa incomensurabilă strivea fiinţa plăpândă a sufletului meu.Da,recunosc! Am fost şi nihilist,am fost şi antichrist, am fost şi Faust şi în acelaşi timp şi Mefistofel,am fost şi viaţa, am fost şi curmarea vieţii,nimic şi nmeni nu-mi putea rămâne-n cale.Dispreţuiam tot.Mă dispreţuiam câteodată chiar pe mine însămi.Eram de neoprit într-un iureş de idei,concepte,noţiuni,fraze,gânduri,imagini şi sunete.Era un vis...era un coşmar.Îmi spuneam în sinea mea: sunt bună,sunt dreaptă,sunt cinstită,am dreptul să fiu mândră.Am uitat mai multe decât vor învăţa mulţi într-o viaţă înteagă.Cine putea să fie ca mine?Cine se putea uita la Cer şi,cu dispreţ,să ceară chiar mai mult decât îi fusese dat?Am fost,apoi n-am mai fost.Mândria ocupa un loc în sufletul meu,car era destinat dintru începuturile Cosmosului unei alte entităţi.De fapt,trufia nu umplea deloc acel spaţiu subtil a fiiţei interioare a omului,numit generic "inimă".Doar crea impresia că o face...veşnica "maya".La început mi-am zis : cu trecerea timpului vei simţi împlinirea şi satisfacţia pe care numai acumularea de cunoştinţe şi recunoaşterea meritelor personale le pot aduce.Dar nu a fost aşa.Dacă încearcă să mestece pietre,câinele îşi va sfărâma dinţii.Omu cu atât mai mult.După o vreme îndelungată am admis ceea ce conştientizasem cu mult timp înainte:sufletul meu era gol.Nu valoram nimic.Eram şingură şi eram pe moarte.Golul interior începuse să doară,să emită pretenţii de hegemonie asupra organismului meu subtil.Era frig.Mă mistuiam sub atingerea îngheţată a neantului.


Fără ceară,IşiA