Alb,sau nu!

Dă-mi o secundă din vraja ta de iarnă,
Să simt pentru o clipă că Albul mă-mpresoară.
Acoperă-mi simţirea în nea ca pe un ram,
Dă-mi clipa de visare,în gânduri să o am.

Înalţă-mă pe munte,mă-nvăluie în nor,
Să fiu plutirea lină a fulgilor în zbor,
Dă-mi strălucirea fină din Alb aprins în nea,
Chiar dacă-i trecătoare şi soarele o vrea.

Iar când timidul fulg pe geană poposeşte,
Să ştii, iubită iarnă, că-n lacrimă se topeşte
E lacrimă de dor,e lacrimă de noapte
E lacrimă de vis şi lacrimă de şoapte.

Iar dacă se opreşte-n palmă tu să ştii
Că eşti iubită,iarnă,te-am aşteptat să vii
Să-mi împlineşti dorinţa,Albul tău să-mi fie
Trăirea de o clipă născută-n veşnicie....

Depărtări

Ne vom întoarce păsări îmi strigai
şi firimituri de cuvinte
îmi picurau albe
în păr

Obrajii-mi coceau cireşe
când tu pe creasta de zăpadă
cereai timp închis în cifra norocoasă

Ne vom întoarce păsări
ne vom întoarce
îmi spuneau ochii tăi crăpaţi de ierni

Clipe jefuite de verde
fumegau disperări

Dă-mi mâna
ţi-am spus într-o noapte
când ciopleam statui
din cuvinte fără frunte

Privindu-ţi îngheţările
rătăcirile
am înţeles
că niciodată nu te voi iubi mai puţin
ca-n nopţile acelea fără felinare

Nu mai ştiu

Începusem să te strig
din ce în ce mai încet
şi mai rar
ne despărţeau vânturi
fulgere
ploi torenţiale
plante cu rădăcini înfipte în nimic
şi munţi
veniţi din lumi închipuie

uneori
singură în faţa umilinţei ascuţite
crescută mult prea aproape de sângele macilor
cădeam în genunchi
şi-atunci
fără de trup
mă smulgeam cu greu din trupul nostru

unde eşti
întreba gândul
şi ecoului îi clănţăneau dinţii

mi-aş dori să mă renasc
şi-aşa tânără
să-ţi îngheţ o toamnă de lumină
pe colţ de început

ce faci
îndrăzneau la margine de poveste buzele
când simţeau în cerul gurii
miera primăverii

creştea pelin pe povestea noastră
şi valurile
ne aruncau amintiri-umbre la mal
cu unghii tocite
căutam în nisip
pocal cu aromă blândă
şi clipe îngenunchiate


-Unu nouă decembrie

O zi cu T.A

     În inima oraşului unde totul pare ca-n Eden,unde copacii variază de la verde la violet puternic,cerul pare a fi maniaco-depresiv,iar oamenii cu feţe de sfinţi văd un singur om...unul singur,restul dispar pentru câteva minute,ore,zile...     Mă deşir pe asfaltul lucios pe care calc de parcă aş pluti şi mă aşez lângă acest bătrânel.Pare indiferent,tăcut dincolo de limitele durerii şi simt că ceva este cu el,ceva care tinde spre nuanţe şterse de gri.În fine...
Stau,suflu aerul cald afară,mă joc cu aburul fantomatic şi mă fascinează modul în care acesta se împrăştie,ridicându-se la cer.îmi fac curaj şi-l întreb ce este cu el şi ce,sau pe cine aşteaptă.Răspunde evaziv: "Sfârşitul".
     Mă gândesc că poate e doar un pic supărat şi că există o şansă să glumească,dar privirea lui nu se opune şi devine o oglindă care nu ascunde nimic,şi-mi dau seama cât e de serios.
Se aşterne o tăcere de momrânt,timp în care mă tot gândesc ce a vrut să zică;mă macină pe interior curiozitatea,dar tac.Aş vrea să spun ceva,dar buzele mele se deschid şi ating cerul fără a ieşi însă vreaun sunet-tac.
     Îmi spune brusc,spontan şi fără să fi intuit asta că: "Parcă trăieşti în somn şi-n amintire/Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta".
     Tresar imediat,cuvintele lui îmi par cunoscute,le ştiu de undeva şi dau o cătuare rapidă în memorie şi rămân mută.Era vară şi stăteam sub nucul,din spatele curţii,care-şi întindea braţele lui barbare spre cer şi citeam din volumul lui Tudor Arghezi.
     Mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred.E el şi-mi vorbeşte.Mi-am imaginat conversaţia asta de mii de ori,dar nu am crezut vreodată că va fi atât de curând şi atât de ciudată (Dacă o pot clasa asftel).
Revin la realitate şi sunt ameţită de parcă m-am lovit brusc cu capul de asfalt,şi mă bâlbâi,iar el?...El râde.
Îmi spune:
     -Te cunosc fata mea dragă,ne-am mai întâlnit înainte.Simt că te ştiu dintotdeauna.
Rămân perplexă şi timpul face o pauză din alergat şi se opreşte să vadă şi el momentul.Aş vrea să-mi exprim admiraţia faţă de el,dar nu o fac,nu e timp pentru aşa ceva.Îl curpind de mână,iar la atingere venele lui se simt ca rădăcinile unui copac: groase,noduroase,lungi,disperat de bătrâne.
     -Nimeni nu a scris cu mâna ta ,ci tu,tot ce înseamnă asta.Îi spun eu .
      Mă fixează obsesiv cu privirea şi-şi trage braţul,parcă dându-mi dreptate fără să mai zică nimic.Îşi potriveşte ochelarii,care îngreunaţi de timp îi cad spre vârful nasului şi-mi şopteşte.
     -"Eu ştiu tăcea când visul a murit,
       Şi-n toată clipa-nalţ câte-o statuie
       Tăcerii ,pe un drum ce suie
       Neisprăvit."
     Aş vrea să pot să dau o replică măcar pe jumătate din măsura aşteptăilor ,dar îmi dau seama cât de nesprăvită sunt eu,mică şi insignifiantă.Tăcerii lui i-aş da glas,glas blând de toamnă şi o peniţă veche care să-i hrănească sufletul cu păcate.Păcatul că tace,păcatul că refuză să mai scrie şi nu înţeleg de ce.îmi zice că-i prea bătrân pentru toate astea,că atrecut de cele 87 de leghe şi vrea să se aştearnă în eternitate
Sunt disparată,vreau să rămână.
     -"Lacrima din ochii tăi,
       Carnea ta cu vânătăi,
       Candela de agonie
       Şi tăcerea din sicrie."
     -Mai rămâi pentru o clipă,mai învaţă-mă pentru un gând şi mai vorbeşte-mi pentru o viaţă
      Şi dispare...
      Unde?!
      Îmi dau seama că a trăit 132 de ani în amintirea mea şi că totul a fost doar un produs al imaginaţiei mele.Că totul a început cu primul cuvânt aşternut pe foaie.Îmi iau la revedere,dar nu pentru mul timp,căci ne vom întâlni curând.
      Mă ridic şi plec.

Marea

E marea prag de vis şi contemplare
spre zarea largă cât curpinzi cu ochii.
I-am îndrăgit adâncurile clare,
meduzele cu fastuase rochii.

E marea bărăgan întins de ape
albastre,verzi şi indigo în tonuri.
În taină,seara,o simţeam aproape
când printre stânci,din larg ne-aduce zvonuri.

E marea leagăn pur de inspiraţii,
dar şi matrice de poveşti amare,
când băntuiau sub cap de mort piraţii
şi făurea legende lupi de mare.

E marea teatru uriaş de dramă
cu mii de morţi păstraţi în amintire.
Legenda tristă totuşi o destramă:
izvor,rămâne marea,de iubire.

Rugă-cele 4 elemente

Pământule,
Dă-mi de la tine
puterea de-a rodi neîncetat
dar şi tăria colţului de piatră
ce-nfruntă vântul,trăsnetul şi timpul.
Focule,tu
dă-mi forma ta fără de formă;
să pot învălui deplin,să pot cuprinde
tot ceea ce iubesc.
Înalţă-mă,fă-mă văzduh
tu,aer sfânt,
să-mi pot cu limpezime-alege drumul,
să pot pluti-n oceanul tău cum norul,
ferindu-mă de smârcuri.
Iar tu,primordială apă,
când se va fi-mplinit sorocul
şi-mi voi schimba condiţia şi regnul,
învaţă-mă să intru-n veşnicie
cum tu din fluvii în pustia mării.

În mine....

În mine niciun anotimp terestru
nu cantonează singur şi stăpân.
Fiinţa mea nu-i pusă sub sechestru
de toiul verii sau de ger hapsân.

În mine se petrec îngheţuri,febre,
mă viscoleşte crivăţ sau zefir.
Adun în suflet soare şi tenebre
din munţii suri,din marea de safir.

Înseamnă,toate,dragoste adâncă
de om,de cer,de plai şi de izvor.
Cu visul agăţat de-un colţ de stâncă
vreau să mă-nalţ,să zbor,să ard,să mor.