De cate ori incerc sa te scriu dintii mi se-nclesteaza iar pumnul mi se strange, bataile inimii se accelereaza iar gandurile mi se indreapta spre ierni de mult trecute.
Parafrazandu-mi un bun prieten, iti recunosc ceea ce el mi-a explicat in linii subtiri si anume faptul ca omul, oricat de diferit si special ar fi el are exact 4 nevoi primare:
1. Siguranta.
2. Nevoia de varietate si nou.
3. Nevoia de a fi considerati speciali.
4. Conexiunea cu ceilalti.
Din toate astea daca descoperim un sentiment care sa indeplineasca 2 sau mai multe nevoi, acest ceva pune stapanire pe tine si creeaza dependenta. Conform teoriei lui, ura este cel mai usor sentiment de trait care sa iti satisfaca primele 3 nevoi.
Esti sigur pe ura caci nu te poate trada in niciun fel, creeaza varietate din plin caci mereu gasesti argumente si motive sa-ti adancesti durera si sa iti alimentezi starea, iar nu in ultimul rand te face atat de agil la oricine si orice miscare incat poti sa le vezi pe toate...(destul de special as spune eu).
Acum ceea ce nu mi-a fost explicat este faptul ca aceasta traire iti amorteste orice alt sentiment diametral opus, indiferent cat de duala e fiinta umana. Orice strop de bunatate, compasiune si gasire de scuze atunci cand totul este evident dispare. Am decoperit ca implica detasare totala de ce odata ai iubit si te-a ranit catusi de putin, incepi sa vezi putregaiul din interiorul "marului" si sa fii gata sa arunci tot continutul in loc sa salvezi ceva (Asa cum erai obisnuit candva). Ai fi gata sa dai foc la tot copacul doar doar poate nu ar mai naste mere ca acelea.
Acestea fiind zise ca o paranteza, revin la problema initiala. Las scris aici, chiar si in randuri putine ca acestea, ca n-am sa te mai "cant".
La revedere!
joi, 17 septembrie 2015
duminică, 21 iunie 2015
Ce e spart, e bun spart!
Îmi vine să îi imprim în urechi cuvinte ca să-nțeleagă că nu aparțin acestui spațiu, că toată impresia lui despre lume este de fapt un loc ticsit până la refuz de oameni care mai de care mai impersonali, mai semidocți și nu-n ultimul rând insipizi. Cu toate acestea pe el încă îl mai fascinează trivialitatea și lucirea carnală, artificialitatea ființelor, caută cu o obsesie ieșită din comun orice altă sferă ce nu aparține sufletui, și se lasă cuprins de două, trei cuvinte lipsite de originalitate, convenabile pe cealaltă parte și care se doresc a fi deștepte.
Toate încercările mele de a năpădi lumea lui și-au aflat sfârșitul la scurtă vreme. Erau asemeni unor valuri care veneau învolburate și pline de energie, dar care se spărgeau fricoase de mal, întorcându-se-n larg pentru a-și relua cursul. Urlu căci dețin neputința de a sparge malul sau mai bine zis stânca. Îmi vine să-l invit în a mă privi cum aleg să-mi sparg toate încercările lui exact ca pe o cană ce alunecă din mână. Știu că nu va culege ciob cu ciob nici măcar pentru a le arunca la coș, în convingerea lui, ce e spart, e bun spart și gata.
Mi se stârnește amuzamentul când observ cum obsesiile oamenilor aleg sa-și vândă sufletele pe lucruri atât de insignifiante, iar când e vorba de sacrificiile aduse sunt atât de inumane, iar "principiul identității" lor este toxic pentru mine. El se Crede remarcabil, insă e silogismul lui, nu al meu.
Aș putea pur și simplu pleca fără ca el să observe lipsa mea, iar el ar putea să râdă din nou cu râsul lui accentuat, puternic și descătușat, de parcă a fost captiv și silit tăcerii în tot acest timp. Dar eu nu mă voi mai metamorfoza a mia oară într-o ureche pentru a-i savura răsul, n-am să mai fiu capabilă în a-l desființa în mii de bucăți pentru a-l urca pe cer și transforma la rândul lui în constelații. Atât de minunat e...sau era din ce îmi mai amintesc.
Aș putea pur și simplu să-l urăsc pentru cine e până-n clipa în care l-aș revedea, iar atunci am să îl evit atentă pentru a mă putea întoarce la a-l urî în continuare. E ca și cum aș juca un du-te vino cu sentimentele și aș putea mereu să fiu prinsă pe picior greșit.
Plecând chiar aș putea să mă irosesc în lumea lui, în lipsa lui...să mă cambrez sub privirile acelei lumi și cu puțin ghinion să mă camuflez devenind unul dintre ei. Poate aș stârni pofte, m-aș umili dar voi ajunge măcar să mă eliberez de mine și să mă azvârlu-n artificialitate.
Și toate astea, pentru că ai apărut intempestiv, pentru că detești să aștepți.
Voi putea fi renegată, negată-mi existența și dorințele aruncate-ntr-un coș mizer la capăt de lume, unde nici curiozitatea însăși nu le va mai foileta. Nu va fi năucit de decizie, nu va regreta, nu se va mișca. Mersul meu clătinat și hazardat nu va fi problema lui, nu îl intereseaza, el își aduce la rangul de adorare propriul univers, în care prezența mea este una încărcată de inutilitate, iar trecerea liniei îl lasă mult prea rece.
Cu ultimul punct pus aici voi pleca, însă nu știu dacă voi avea răbdarea să-l văd falsificându-și gândurile și creând o dezumanizare bine examinată cu urgisirea libertății.
Însă îmii voi aminti că ce e spart, e bun spart și gata.
Toate încercările mele de a năpădi lumea lui și-au aflat sfârșitul la scurtă vreme. Erau asemeni unor valuri care veneau învolburate și pline de energie, dar care se spărgeau fricoase de mal, întorcându-se-n larg pentru a-și relua cursul. Urlu căci dețin neputința de a sparge malul sau mai bine zis stânca. Îmi vine să-l invit în a mă privi cum aleg să-mi sparg toate încercările lui exact ca pe o cană ce alunecă din mână. Știu că nu va culege ciob cu ciob nici măcar pentru a le arunca la coș, în convingerea lui, ce e spart, e bun spart și gata.
Mi se stârnește amuzamentul când observ cum obsesiile oamenilor aleg sa-și vândă sufletele pe lucruri atât de insignifiante, iar când e vorba de sacrificiile aduse sunt atât de inumane, iar "principiul identității" lor este toxic pentru mine. El se Crede remarcabil, insă e silogismul lui, nu al meu.
Aș putea pur și simplu pleca fără ca el să observe lipsa mea, iar el ar putea să râdă din nou cu râsul lui accentuat, puternic și descătușat, de parcă a fost captiv și silit tăcerii în tot acest timp. Dar eu nu mă voi mai metamorfoza a mia oară într-o ureche pentru a-i savura răsul, n-am să mai fiu capabilă în a-l desființa în mii de bucăți pentru a-l urca pe cer și transforma la rândul lui în constelații. Atât de minunat e...sau era din ce îmi mai amintesc.
Aș putea pur și simplu să-l urăsc pentru cine e până-n clipa în care l-aș revedea, iar atunci am să îl evit atentă pentru a mă putea întoarce la a-l urî în continuare. E ca și cum aș juca un du-te vino cu sentimentele și aș putea mereu să fiu prinsă pe picior greșit.
Plecând chiar aș putea să mă irosesc în lumea lui, în lipsa lui...să mă cambrez sub privirile acelei lumi și cu puțin ghinion să mă camuflez devenind unul dintre ei. Poate aș stârni pofte, m-aș umili dar voi ajunge măcar să mă eliberez de mine și să mă azvârlu-n artificialitate.
Și toate astea, pentru că ai apărut intempestiv, pentru că detești să aștepți.
Voi putea fi renegată, negată-mi existența și dorințele aruncate-ntr-un coș mizer la capăt de lume, unde nici curiozitatea însăși nu le va mai foileta. Nu va fi năucit de decizie, nu va regreta, nu se va mișca. Mersul meu clătinat și hazardat nu va fi problema lui, nu îl intereseaza, el își aduce la rangul de adorare propriul univers, în care prezența mea este una încărcată de inutilitate, iar trecerea liniei îl lasă mult prea rece.
Cu ultimul punct pus aici voi pleca, însă nu știu dacă voi avea răbdarea să-l văd falsificându-și gândurile și creând o dezumanizare bine examinată cu urgisirea libertății.
Însă îmii voi aminti că ce e spart, e bun spart și gata.
vineri, 22 mai 2015
Destin...
Ne-am întâlnit într-un timp când eram obosiți
Atârnam de un vis... de-un destin chinuiți
Te-am dorit prea frumos, dar prea scurt, pe ascunziș
Era primăvară-n noi... și-n iubire frunziș.
Nici nu știu ce ne-am fost, doi săriți sau "iubiți",
Voi rupe așchii din Rai ca să fim fericiți
Trupul tău de prim rang îmi va fi Univers,
Cât de mult te-am dorit, sărutam al tău mers.
Un destin chinuit, ce l-am tot măsluit,
Tu te plângi de stingher, gândul mi-e pălmuit,
Unde-mi ești de nu-ți sunt?!... ce blestem obsedat,
Te-am dorit in păcat, un deochi m-a trădat.
Aveai roșu-n obraz, m-alergai pe islaz,
Lătrau câinii-n vecini când erai în extaz,
Eram doi apucați chinuiți de destin
Mă hrăneam doar cu noi. Vai ce chin, ce festin!!!
Repetai cu-ai mei sâni până când răgușeai
Inghinalul pufnea, te certa, povesteai...
Peste coapse, prin tălpi mult aveai de trudit,
Ce destin chinuit, ce frumos te-am dorit!
Gura ta nu scăpa niciun colț din ce-aveam,
Uneori ți-eram ham... alteori mai muream,
Prea târziu nu e dus, nu ne suntem târzii,
Noaptea-n vis mă tot strigi și îmi ceri poezii.
Unde ești de nu-mi esti?! Ce prăpăd ne-a subit,
Ce destin chinuit... eu te chem la "iubit"
Îți vreau viața-n răsfăț.... să-mi alunece-n buze,
Ești acolo am să vin.... prin mormanul de scuze!!!
luni, 25 august 2014
Flori albe în infern
Cu cât mai multă zarvă e în jur
cu-atât mai deasă-i liniştea din mine;
ca visele ce coboară-n mine;
cu gând cinstit şi fără înconjur-
Nu bag de seamă ce-i în preajma mea
aud doar gândurile mele nude
cum doar cosaşul coasa îşi aude
şi însetatul apa la cişmea.
Pornite pe făgaş, se limpezesc
ca apele din munte printre pietre,
ca vorbele-nţelepte lângă vetre
cu izuri vechi se-mbată şi trezesc.
Eu nu-s părtaşa tihnei de stejar.
Creez viituri de gânduri în torente
izbite de formule si curente
vin şi se aprind în sufletu-mi de jar,
sunt bucuroasă în timpul ăsta tern
să le primesc şi să le ţin în gazdă.
Vor fi poate sămânţă pusă-n brazdă
şi-or da boboci: flori albe în infern-
luni, 5 mai 2014
Pustiu de gânduri
Metronomul acestui mecanism complex numit conştiinţă ucide lent orice urmă a raţiunii mele.Mă obişnuiesc cu scrisul,mă consum prin lirică,mă umplu de semnificaţie şi mă pierd pe culmile clipei invitând la dans orice gând meschin care trece prin zonă.
Am vrut să mă scriu litere şi am încremenit de atâta metamorfoză; din cântec în vis,din scrisori anonime în cel mai înalt punct.Râd!
Când te voi întâlni, îţi voi mărturisi că m-am obişnuinuit să îmi fac din tine geamăn,să trăiesc şi să îmi târ după mine toată fiinţa ta imaginară până mi-aş da seama ca nu exişti...Dacă te-aş vedea ţi-aş spune că nu ai ajuns încă la pragu în care să-nveţi să citeşti,d-aia o fac eu atunci când dormi,iar tu zâmbeşti în somn.
Din când în când se termină gândurile,iar atunci pacea râde de mine,mă molipseşte,râd şi eu.Râd enorm,imens,oricum nu mai e nimeni,râd până îmi aud ecoul,până mă recunosc...râd până mă pierd iară.
Nu e nimic prea serios...dau cu zaru şi mi se arată un număr imposibil,indescifrabil...iese o pasăre,nu ştiu s-o citesc.Mă las dusă de imensitatea cifrelor şi mă bucur că-s ale mele.
Nu spun nimic,te simţi ca într-un borcan în care au fost prinşi mii de fluturi şi încep să se agite lovindu-se de pereţi.Că zborul lor este unul firesc...ca fluturii care cad şi pier,cad şi pier...aşa şi tu!
M-a întrebat un doctor cam cât de departe te simt?ca şi cum bănuia că doar asta mă interesează.Din câte-mi amintesc oricum toate emoţiile-mi sunt imposibile,transced mediile gândurilor mele rămânând într-un final doar senzaţia de deja-vu prost!
Îmi las umbra să facă ce vrea,oricum nu va putea nimeni să dea vina pe mine şi la urma urmei,nu mi-ar păsa.
Îmi amintesc când doctoru respeciv mi-a spus că nu exişti,uşor suspinand,uşor fericit...Se amuza teribil când afirma că toate merg înainte...aiurea..Nimic nu merge înainte,timpul face o buclă imensă prin spaţiu şi se împleticeşte-n păru meu,eu îl înnod,îl rotesc printre degete,îi dau drumu şi-l opresc atunci când vreau,îmi place sa fac risipă.
Când i-am zis că toate astea îmi revin şi mai recent în minte,umbra mea care tăcea,a tăcut şi mai adânc.Ştia!
Am înghiţit orizonturi întregi de lumi ancorate-n nimic,de viziuni în care pluteam în derivă vieţi la rând şi şiruri de sentimente aliniate perfect.Când am deschis ochii larg,am văzut că afară îmi oprise deja furtuna...era senin,era straniu să fie aşa..în fine...
M-a întrebat cum aş vrea să o iau razna?
Eram stupefiată!Nu ştiam până atunci că există mai multe moduri de a face asta...în final am aflat că se putea cu sau fără tine.
Am ales cu tine,mi se părea mai interesant să fii părtaş la asta.Simţeam cum creşteai în negrul ochilor mei,în articulaţiile mele şi îmi doream să lovesc tare cu palmele tale,oferindu-ţi viaţă.
Oricum,la un momentdat şi-a dorit să pună doliu pe gândurile mele...nu mai creştea nimic niciunde.Era totul gol,ca o imensitate de pustiu ce ţi se aşterne sub talpi şi te-ngrozeşte...mai multe feluri de pustiu.
Aştept să vină iară în vizită,să mă cert cu el spunandu-i că tu de fapt n-ai existat vreodată,că sunt o aţă fină care se poate rupe oricând creeând efectul de fluture undeva prin Australia.
Poate cândva îmi va da drumul şi mă va elibera de înexistenţa ta,îti va sparge realitatea,de prea multă ploaie,de prea mine,iar într-un viitor apropiat mă va întreba din nou cine aleg să fiu,iar eu voi spune tu,pentru că oricum nu exişti şi voi face asta doar pentru că m-ai închis aici în speranţa că nu voi înnebuni cu nebunia celorlalţi.Nimic de speriat...Voi fi liberă ca vulturul ce zboară lipit de cer,meritându-şi coroana...privind totul de pe acoperişul invizibil al vieţii!
P.S.: Rămâi cu bine a mea conştiinţă!
Am vrut să mă scriu litere şi am încremenit de atâta metamorfoză; din cântec în vis,din scrisori anonime în cel mai înalt punct.Râd!
Când te voi întâlni, îţi voi mărturisi că m-am obişnuinuit să îmi fac din tine geamăn,să trăiesc şi să îmi târ după mine toată fiinţa ta imaginară până mi-aş da seama ca nu exişti...Dacă te-aş vedea ţi-aş spune că nu ai ajuns încă la pragu în care să-nveţi să citeşti,d-aia o fac eu atunci când dormi,iar tu zâmbeşti în somn.
Din când în când se termină gândurile,iar atunci pacea râde de mine,mă molipseşte,râd şi eu.Râd enorm,imens,oricum nu mai e nimeni,râd până îmi aud ecoul,până mă recunosc...râd până mă pierd iară.
Nu e nimic prea serios...dau cu zaru şi mi se arată un număr imposibil,indescifrabil...iese o pasăre,nu ştiu s-o citesc.Mă las dusă de imensitatea cifrelor şi mă bucur că-s ale mele.
Nu spun nimic,te simţi ca într-un borcan în care au fost prinşi mii de fluturi şi încep să se agite lovindu-se de pereţi.Că zborul lor este unul firesc...ca fluturii care cad şi pier,cad şi pier...aşa şi tu!
M-a întrebat un doctor cam cât de departe te simt?ca şi cum bănuia că doar asta mă interesează.Din câte-mi amintesc oricum toate emoţiile-mi sunt imposibile,transced mediile gândurilor mele rămânând într-un final doar senzaţia de deja-vu prost!
Îmi las umbra să facă ce vrea,oricum nu va putea nimeni să dea vina pe mine şi la urma urmei,nu mi-ar păsa.
Îmi amintesc când doctoru respeciv mi-a spus că nu exişti,uşor suspinand,uşor fericit...Se amuza teribil când afirma că toate merg înainte...aiurea..Nimic nu merge înainte,timpul face o buclă imensă prin spaţiu şi se împleticeşte-n păru meu,eu îl înnod,îl rotesc printre degete,îi dau drumu şi-l opresc atunci când vreau,îmi place sa fac risipă.
Când i-am zis că toate astea îmi revin şi mai recent în minte,umbra mea care tăcea,a tăcut şi mai adânc.Ştia!
Am înghiţit orizonturi întregi de lumi ancorate-n nimic,de viziuni în care pluteam în derivă vieţi la rând şi şiruri de sentimente aliniate perfect.Când am deschis ochii larg,am văzut că afară îmi oprise deja furtuna...era senin,era straniu să fie aşa..în fine...
M-a întrebat cum aş vrea să o iau razna?
Eram stupefiată!Nu ştiam până atunci că există mai multe moduri de a face asta...în final am aflat că se putea cu sau fără tine.
Am ales cu tine,mi se părea mai interesant să fii părtaş la asta.Simţeam cum creşteai în negrul ochilor mei,în articulaţiile mele şi îmi doream să lovesc tare cu palmele tale,oferindu-ţi viaţă.
Oricum,la un momentdat şi-a dorit să pună doliu pe gândurile mele...nu mai creştea nimic niciunde.Era totul gol,ca o imensitate de pustiu ce ţi se aşterne sub talpi şi te-ngrozeşte...mai multe feluri de pustiu.
Aştept să vină iară în vizită,să mă cert cu el spunandu-i că tu de fapt n-ai existat vreodată,că sunt o aţă fină care se poate rupe oricând creeând efectul de fluture undeva prin Australia.
Poate cândva îmi va da drumul şi mă va elibera de înexistenţa ta,îti va sparge realitatea,de prea multă ploaie,de prea mine,iar într-un viitor apropiat mă va întreba din nou cine aleg să fiu,iar eu voi spune tu,pentru că oricum nu exişti şi voi face asta doar pentru că m-ai închis aici în speranţa că nu voi înnebuni cu nebunia celorlalţi.Nimic de speriat...Voi fi liberă ca vulturul ce zboară lipit de cer,meritându-şi coroana...privind totul de pe acoperişul invizibil al vieţii!
P.S.: Rămâi cu bine a mea conştiinţă!
marți, 18 martie 2014
Insurgenţă
Inerţia e roată
ineţia-i cuvânt,
Inerţia e scaun
inerţia-i mormânt;
neputinţă de-a trece
peste vârf, peste gol,
somn e ce ameninţă
spaimă ce dă ocol.
Inerţia e lege
anestezic total,
inerţia e moarte
e venin de crotal;
o hipnoză în masă
sinucidere-n lanţ.
renunţare la culme
adromire în şanţ.
M-am găsit pe lume
regină fără jilţ
cu autoritate
ca de hingher cu zbliţ;
magistratură stearpă
cu minte cât un bumb,
tiranică,opacă
precum un zid de plumb.
Nu cred ca vreodată
sa fi urât ceva
cu-atâta-nverşunare
şi nici altundeva.
Ieşiţi din catastrofă,
salvaţi-vă urgent;
în fiecare strofă
păstraţi un insurgent!
duminică, 2 martie 2014
Inceputuri!
Iubirea inainte sa ne cunoasca pe noi era doar o forma de viata care a devenit mai tarziu oameni,noi doi oameni.Ne-am transformat in entitati fara forme fizice,cu o foarte subtila forma spirituala...constiinta noastra se putea compara cu o transa profunda.
Acea dragoste a expulzat doua entitati,care au devenit tu-Mercur,eu-Jupiter.Am ramas niste fluide dinamice si forme de viata mai evoluate,de la transa profunda,la somn fara vise.In toata aceasta perioada,sentimentele erau in curs de dezvoltare.
O noua substanta a fost expulzata,care mai tarziu devine Soarele nostru.Alte planete se formeaza: Saturn,Marte,Uranus si Venus.Aveam Soare si planete,si alte subtante care au devenit mai tarziu Pamant si Luna...Suna teribil de similar cu "Dumnezeu a zis: Sa fie lumina! Si a fost lumina."
Ego-ul tau era in curs de dezvoltare.Asta se intampla acum aproximativ 5 miliarde de ani.Ego-ul era personalitatea fiecaruia dintre noi,in existenta actuala.
Adesea ma gandesc la noi ca la Nibiru si Tiamat-ul,doua planete despre care se spune ca au format Pamantul,s-ar putea sa fie dragostea noastra un stadiu tinut in letargie care e desigur primordial al Pamantului.
Sarutarile noastre imi amintesc de un peisaj de inceput de lume...Acolo unde Universul si Cunoscutul s-au nascut in mod similar,dupa ce dragostea din noi s-a separat,au evoluat individual.
Poate nu intamplator gravitatia si graviditatea,pe langa un radical comun care tine de ancorarea mea in imaginatia ta,de inradacinarea mea in sufletul tau,au in comun si ideea de greutate.
Ideea este ca sufletul nostru se materializeaza in mai multe trupuri.Incerc sa imi explic acest fenomen,pornind de la a ma gandi ca suntem legati de un cordon,probabil de un punct fix,ca la carusel.
Materializarea iubirilor noastre mi-o imaginez ca pe un joc al unui pendul.Punctul fix al pendulului se afla in locatia tainica a sursei,in sufletul meu.
Iubitule te materializezi,dar ramai in permanenta conectat la sursa,conectat de mine penduland prin substanta spatio-temporara: in trecut,prezent si viitor si tot asa,care de fapt,depinzand de observator,se interpun...
In ceea ce te priveste am avut curajul si curiozitatea sa experimentez o regresie temporala care a fost cauza nebuniei mele.Mi-ai spus sa am incredere in primele imagini pe care le voi percepe atunci cand ma voi gandi la noi doi,sa nu incerc sa controlez nimic din ceea ce percep,sa nu exprim mental nicio parere.
Mi-ai povestit despre simtul meu dominant.Cele 5 simturi ale mele: vaz, auz, gust, miros, pipait nu au nimic special,in schimb percep emotii.As putea spune chiar ca absorb emotii negative ale celor din jur,dupa care,nu stiu de unde imi provine starea de disconfort.
Mi-ai activat simturile si apoi mi-ai soptit ca transa hipnotica este o stare de semi-constienta.In caz de nevoie,pot iesi din ea...
M-am asezat confortabil,fara pantofi,fara haine si m-ai avertizat ca pe timpul transei temperatura corpului va scadea,insa nu mi-ai spus ce limite va putea atinge,cat de rece voi fi cand se va termina,cat de mult voi muri in mine.
Mi-ai sugerat sa imi aleg o culoare protectoare.Nu am fost hotarata...oscilam intre portocaliu,albastru si violet, incat nu am reusit sa imi umplu viata cu nicio lumina colorata,din moment ce eu eram ca un cameleon.Lumina colorata trebuia sa imi invaluie corpul in energie pozitiva si sa inlature disconfortul.Nu am reusit sa ma detasez,pentru ca nu stiam ce culoare sa aleg.M-am oprit,totusi,la portocaliu.
Din punct de vedere numerologic,observ ca intre noi se repeta multiplii de 3.Trei ani,3 simtiri,3 lumi doar pentru mine,pe care le voi impartii cu tine.In antichitate, cifra 3 reprezenta perfectiunea,expresia suprema a iubirii: doua entitati care se cauta una pe alta,pentru a deveni trei.
Cand intelepciunea ta se va intalni cu caldura mea sufleteasca feminina si dorinta noastra atunci se va creea o treime.Sacra!
Aceste sentimente ce ma incearca au fost initial inconstiente,dar au potentialul de a deveni Absolute ( coordonatoare propriului Univers)
Ca si cum doi indragostiti ar dormi imbratisati.Se trezesc si se iubesc,iar din extazul lor rezulta o infinitate de celule reproducatoare masculin/feminine.Ca si cum o entitate hermafrodita da nastere unei infinitati de entitati hermafrodite identice,la scara infinit mica.
Cuvantul infinit este, fara sfarsit, dar , de fapt, nu are nici inceput.Deci, intrebari de genu "De unde vine totul?" "Se va termina vreodata?" sunt lipsite de sens.Infinitul a fost intotdeauna si va fi pentru totdeauna.Infinitul cuprinde totul,inclusiv pe noi doi,ne ascunde si ne plimba prin el,astfel incat nimic nu poate fi in afara de el.Mi-l imaginez ca pe o vibratie fara sfarsit care ne facem sa ne dansam unul pe celalalt.
Dincolo de Pamant si infinit
Catam sa aflu cerul unde vine.
Si-un glas solemn atunci s-a auzit:
Si cerul si infernul sunt in tine.
Infinitul este cuplul iubirii noastre,perechea astrala,noi doi,creati din ploaie de lumina!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)










