Începusem să te strig
din ce în ce mai încet
şi mai rar
ne despărţeau vânturi
fulgere
ploi torenţiale
plante cu rădăcini înfipte în nimic
şi munţi
veniţi din lumi închipuie
uneori
singură în faţa umilinţei ascuţite
crescută mult prea aproape de sângele macilor
cădeam în genunchi
şi-atunci
fără de trup
mă smulgeam cu greu din trupul nostru
unde eşti
întreba gândul
şi ecoului îi clănţăneau dinţii
mi-aş dori să mă renasc
şi-aşa tânără
să-ţi îngheţ o toamnă de lumină
pe colţ de început
ce faci
îndrăzneau la margine de poveste buzele
când simţeau în cerul gurii
miera primăverii
creştea pelin pe povestea noastră
şi valurile
ne aruncau amintiri-umbre la mal
cu unghii tocite
căutam în nisip
pocal cu aromă blândă
şi clipe îngenunchiate
-Unu nouă decembrie
sâmbătă, 6 octombrie 2012
joi, 27 septembrie 2012
O zi cu T.A
În inima oraşului unde totul pare ca-n Eden,unde copacii variază de la verde la violet puternic,cerul pare a fi maniaco-depresiv,iar oamenii cu feţe de sfinţi văd un singur om...unul singur,restul dispar pentru câteva minute,ore,zile... Mă deşir pe asfaltul lucios pe care calc de parcă aş pluti şi mă aşez lângă acest bătrânel.Pare indiferent,tăcut dincolo de limitele durerii şi simt că ceva este cu el,ceva care tinde spre nuanţe şterse de gri.În fine...
Stau,suflu aerul cald afară,mă joc cu aburul fantomatic şi mă fascinează modul în care acesta se împrăştie,ridicându-se la cer.îmi fac curaj şi-l întreb ce este cu el şi ce,sau pe cine aşteaptă.Răspunde evaziv: "Sfârşitul".
Mă gândesc că poate e doar un pic supărat şi că există o şansă să glumească,dar privirea lui nu se opune şi devine o oglindă care nu ascunde nimic,şi-mi dau seama cât e de serios.
Se aşterne o tăcere de momrânt,timp în care mă tot gândesc ce a vrut să zică;mă macină pe interior curiozitatea,dar tac.Aş vrea să spun ceva,dar buzele mele se deschid şi ating cerul fără a ieşi însă vreaun sunet-tac.
Îmi spune brusc,spontan şi fără să fi intuit asta că: "Parcă trăieşti în somn şi-n amintire/Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta".
Tresar imediat,cuvintele lui îmi par cunoscute,le ştiu de undeva şi dau o cătuare rapidă în memorie şi rămân mută.Era vară şi stăteam sub nucul,din spatele curţii,care-şi întindea braţele lui barbare spre cer şi citeam din volumul lui Tudor Arghezi.
Mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred.E el şi-mi vorbeşte.Mi-am imaginat conversaţia asta de mii de ori,dar nu am crezut vreodată că va fi atât de curând şi atât de ciudată (Dacă o pot clasa asftel).
Revin la realitate şi sunt ameţită de parcă m-am lovit brusc cu capul de asfalt,şi mă bâlbâi,iar el?...El râde.
Îmi spune:
-Te cunosc fata mea dragă,ne-am mai întâlnit înainte.Simt că te ştiu dintotdeauna.
Rămân perplexă şi timpul face o pauză din alergat şi se opreşte să vadă şi el momentul.Aş vrea să-mi exprim admiraţia faţă de el,dar nu o fac,nu e timp pentru aşa ceva.Îl curpind de mână,iar la atingere venele lui se simt ca rădăcinile unui copac: groase,noduroase,lungi,disperat de bătrâne.
-Nimeni nu a scris cu mâna ta ,ci tu,tot ce înseamnă asta.Îi spun eu .
Mă fixează obsesiv cu privirea şi-şi trage braţul,parcă dându-mi dreptate fără să mai zică nimic.Îşi potriveşte ochelarii,care îngreunaţi de timp îi cad spre vârful nasului şi-mi şopteşte.
-"Eu ştiu tăcea când visul a murit,
Şi-n toată clipa-nalţ câte-o statuie
Tăcerii ,pe un drum ce suie
Neisprăvit."
Aş vrea să pot să dau o replică măcar pe jumătate din măsura aşteptăilor ,dar îmi dau seama cât de nesprăvită sunt eu,mică şi insignifiantă.Tăcerii lui i-aş da glas,glas blând de toamnă şi o peniţă veche care să-i hrănească sufletul cu păcate.Păcatul că tace,păcatul că refuză să mai scrie şi nu înţeleg de ce.îmi zice că-i prea bătrân pentru toate astea,că atrecut de cele 87 de leghe şi vrea să se aştearnă în eternitate
Sunt disparată,vreau să rămână.
-"Lacrima din ochii tăi,
Carnea ta cu vânătăi,
Candela de agonie
Şi tăcerea din sicrie."
-Mai rămâi pentru o clipă,mai învaţă-mă pentru un gând şi mai vorbeşte-mi pentru o viaţă
Şi dispare...
Unde?!
Îmi dau seama că a trăit 132 de ani în amintirea mea şi că totul a fost doar un produs al imaginaţiei mele.Că totul a început cu primul cuvânt aşternut pe foaie.Îmi iau la revedere,dar nu pentru mul timp,căci ne vom întâlni curând.
Mă ridic şi plec.
Stau,suflu aerul cald afară,mă joc cu aburul fantomatic şi mă fascinează modul în care acesta se împrăştie,ridicându-se la cer.îmi fac curaj şi-l întreb ce este cu el şi ce,sau pe cine aşteaptă.Răspunde evaziv: "Sfârşitul".
Mă gândesc că poate e doar un pic supărat şi că există o şansă să glumească,dar privirea lui nu se opune şi devine o oglindă care nu ascunde nimic,şi-mi dau seama cât e de serios.
Se aşterne o tăcere de momrânt,timp în care mă tot gândesc ce a vrut să zică;mă macină pe interior curiozitatea,dar tac.Aş vrea să spun ceva,dar buzele mele se deschid şi ating cerul fără a ieşi însă vreaun sunet-tac.
Îmi spune brusc,spontan şi fără să fi intuit asta că: "Parcă trăieşti în somn şi-n amintire/Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta".
Tresar imediat,cuvintele lui îmi par cunoscute,le ştiu de undeva şi dau o cătuare rapidă în memorie şi rămân mută.Era vară şi stăteam sub nucul,din spatele curţii,care-şi întindea braţele lui barbare spre cer şi citeam din volumul lui Tudor Arghezi.
Mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred.E el şi-mi vorbeşte.Mi-am imaginat conversaţia asta de mii de ori,dar nu am crezut vreodată că va fi atât de curând şi atât de ciudată (Dacă o pot clasa asftel).
Revin la realitate şi sunt ameţită de parcă m-am lovit brusc cu capul de asfalt,şi mă bâlbâi,iar el?...El râde.
Îmi spune:
-Te cunosc fata mea dragă,ne-am mai întâlnit înainte.Simt că te ştiu dintotdeauna.
Rămân perplexă şi timpul face o pauză din alergat şi se opreşte să vadă şi el momentul.Aş vrea să-mi exprim admiraţia faţă de el,dar nu o fac,nu e timp pentru aşa ceva.Îl curpind de mână,iar la atingere venele lui se simt ca rădăcinile unui copac: groase,noduroase,lungi,disperat de bătrâne.
-Nimeni nu a scris cu mâna ta ,ci tu,tot ce înseamnă asta.Îi spun eu .
Mă fixează obsesiv cu privirea şi-şi trage braţul,parcă dându-mi dreptate fără să mai zică nimic.Îşi potriveşte ochelarii,care îngreunaţi de timp îi cad spre vârful nasului şi-mi şopteşte.
-"Eu ştiu tăcea când visul a murit,
Şi-n toată clipa-nalţ câte-o statuie
Tăcerii ,pe un drum ce suie
Neisprăvit."
Aş vrea să pot să dau o replică măcar pe jumătate din măsura aşteptăilor ,dar îmi dau seama cât de nesprăvită sunt eu,mică şi insignifiantă.Tăcerii lui i-aş da glas,glas blând de toamnă şi o peniţă veche care să-i hrănească sufletul cu păcate.Păcatul că tace,păcatul că refuză să mai scrie şi nu înţeleg de ce.îmi zice că-i prea bătrân pentru toate astea,că atrecut de cele 87 de leghe şi vrea să se aştearnă în eternitate
Sunt disparată,vreau să rămână.
-"Lacrima din ochii tăi,
Carnea ta cu vânătăi,
Candela de agonie
Şi tăcerea din sicrie."
-Mai rămâi pentru o clipă,mai învaţă-mă pentru un gând şi mai vorbeşte-mi pentru o viaţă
Şi dispare...
Unde?!
Îmi dau seama că a trăit 132 de ani în amintirea mea şi că totul a fost doar un produs al imaginaţiei mele.Că totul a început cu primul cuvânt aşternut pe foaie.Îmi iau la revedere,dar nu pentru mul timp,căci ne vom întâlni curând.
Mă ridic şi plec.
vineri, 14 septembrie 2012
Marea
E marea prag de vis şi contemplare
spre zarea largă cât curpinzi cu ochii.
I-am îndrăgit adâncurile clare,
meduzele cu fastuase rochii.
E marea bărăgan întins de ape
albastre,verzi şi indigo în tonuri.
În taină,seara,o simţeam aproape
când printre stânci,din larg ne-aduce zvonuri.
E marea leagăn pur de inspiraţii,
dar şi matrice de poveşti amare,
când băntuiau sub cap de mort piraţii
şi făurea legende lupi de mare.
E marea teatru uriaş de dramă
cu mii de morţi păstraţi în amintire.
Legenda tristă totuşi o destramă:
izvor,rămâne marea,de iubire.
spre zarea largă cât curpinzi cu ochii.
I-am îndrăgit adâncurile clare,
meduzele cu fastuase rochii.
E marea bărăgan întins de ape
albastre,verzi şi indigo în tonuri.
În taină,seara,o simţeam aproape
când printre stânci,din larg ne-aduce zvonuri.
E marea leagăn pur de inspiraţii,
dar şi matrice de poveşti amare,
când băntuiau sub cap de mort piraţii
şi făurea legende lupi de mare.
E marea teatru uriaş de dramă
cu mii de morţi păstraţi în amintire.
Legenda tristă totuşi o destramă:
izvor,rămâne marea,de iubire.
marți, 11 septembrie 2012
Rugă-cele 4 elemente
Pământule,
Dă-mi de la tine
puterea de-a rodi neîncetat
dar şi tăria colţului de piatră
ce-nfruntă vântul,trăsnetul şi timpul.
Focule,tu
dă-mi forma ta fără de formă;
să pot învălui deplin,să pot cuprinde
tot ceea ce iubesc.
Înalţă-mă,fă-mă văzduh
tu,aer sfânt,
să-mi pot cu limpezime-alege drumul,
să pot pluti-n oceanul tău cum norul,
ferindu-mă de smârcuri.
Iar tu,primordială apă,
când se va fi-mplinit sorocul
şi-mi voi schimba condiţia şi regnul,
învaţă-mă să intru-n veşnicie
cum tu din fluvii în pustia mării.
Dă-mi de la tine
puterea de-a rodi neîncetat
dar şi tăria colţului de piatră
ce-nfruntă vântul,trăsnetul şi timpul.
Focule,tu
dă-mi forma ta fără de formă;
să pot învălui deplin,să pot cuprinde
tot ceea ce iubesc.
Înalţă-mă,fă-mă văzduh
tu,aer sfânt,
să-mi pot cu limpezime-alege drumul,
să pot pluti-n oceanul tău cum norul,
ferindu-mă de smârcuri.
Iar tu,primordială apă,
când se va fi-mplinit sorocul
şi-mi voi schimba condiţia şi regnul,
învaţă-mă să intru-n veşnicie
cum tu din fluvii în pustia mării.
marți, 28 august 2012
În mine....
În mine niciun anotimp terestru
nu cantonează singur şi stăpân.
Fiinţa mea nu-i pusă sub sechestru
de toiul verii sau de ger hapsân.
În mine se petrec îngheţuri,febre,
mă viscoleşte crivăţ sau zefir.
Adun în suflet soare şi tenebre
din munţii suri,din marea de safir.
Înseamnă,toate,dragoste adâncă
de om,de cer,de plai şi de izvor.
Cu visul agăţat de-un colţ de stâncă
vreau să mă-nalţ,să zbor,să ard,să mor.
nu cantonează singur şi stăpân.
Fiinţa mea nu-i pusă sub sechestru
de toiul verii sau de ger hapsân.
În mine se petrec îngheţuri,febre,
mă viscoleşte crivăţ sau zefir.
Adun în suflet soare şi tenebre
din munţii suri,din marea de safir.
Înseamnă,toate,dragoste adâncăde om,de cer,de plai şi de izvor.
Cu visul agăţat de-un colţ de stâncă
vreau să mă-nalţ,să zbor,să ard,să mor.
duminică, 12 august 2012
Daca m-ai cere de sotie,as spune da!
Ajunsa acasa dupa o zi lunga,nu m-am putut gandi decat la un singur lucru,mai precis?o replica "Exista 3 meserii de baza:bogatia,saracia si sexul,din oricare castigi o paine...dar din dragoste si din scris mori de foame ma idiotule"
Unii ar spune: "da frate,are dreptate" insa eu vin si contrazic.Din dragoste castigi tot ce ai,bune rele,din dragoste vin toate,chiar daca uneori suntem prea mandrii sau prea plini de orgoliu ca sa recunoasteam,cu totii am iubit macar o data.
Poti iubi de mai multe ori in viata,si sa fiu a naibii daca nu juri ca de data asta o faci cu adevarat.Dar cand vei stii cu siguranta care e dragostea cea mai mare si cea mai profunda a vietii tale?Probabil inainte sa mori.
Exista cazuri fericite care isi dau seama ce au inainte ca acele momente sa treaca si sa devina amintiri...acei oameni iubesc.
Am iubit si eu de mai multe ori...sau cel putin asa am crezut.Au fost zile in care eram sigura ca nu exista prostia asta,ci e doar o chestie inventata de Hollywood si filmele siropoase.Mi-am dat seama ca iubesc,si la inceput mi-a fost greu sa recunosc,dar in pofida acestor lucruri,stiu ca am ales ce a fost bine,si mai ales omul potrivit.
Ura nu o sa compenseze niciodata,si nu o sa fie vreodata mai puternica decat iubirea.Am si urat pe cineva,pe buna dreptate...insa am realizat ca viata e prea minunata si prea scurta ca sa iti umplii sufletul cu sentimente care sa ti-l otraveasca,eu una am ales dragostea.Nu ca o umplutura,ci ca mod de viata.
Din toate astea trebuie sa te gandesti ca fericirea nu e o destinatie,e o stare de spirit,asa ca nu strica sa fii cateodata trist,pentru ca si aia e o stare de spirit.Nu te gandi ca alergi prin viata haotic si la sfarsit vei ajunge sa cunosti bucuria.Esti fericit adesea,poate nu zilnic,dar periodic si asta inseamna ceva.Inseamna sa nu uiti ca la sfarsit nu e fericire,e doar melancolie,ci doar pe drum ...doar atunci, gasesti ceea ce cautai in viata.
Iubirea vindeca si cea mai adanca rana din sufletul tau,si uneori te face sa uiti complet ca au existat.Iti mai aduci aminte in treacat de ele,dar esti prea ocupat sa iubesti ca sa te mai gandesti.
Trecutul nu aduce nimic bun,stiu asta pentru ca sunt rac si am intentia sa tot dau inapoi,cand ar trebui sa imi mut planul actual la 180 de grade si poate atunci sa dau inapoi caci stiu ca de fapt merg inainte.Mi-am dat seama ca nu sunt o persoana libera,sunt o captiva a propriilor mele alegeri,si greseli...o groaza.O captiva a fiintei mele de neinteles,a firii mele vulcanice si zbuciumate.O captiva a sufletului tau,si pentru asta sunt fericita,zambesc si nu imi voi intoarce privirea spre trecut.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)