Imi fug starile prin tine!

Scrisul...este o evadare a spiritului, de-o imensa inteligenta a fiintei, o boala grea, o prada aproape de limita inexistentei mele, o condamnare.

In fine, aiurez...sa-ti spun de fapt ce!

Te zarisem pe tine, in toata salata aia de oameni care isi vidau creierul cu buna stiinta, ce aveau pareri divergente, prea plictisitoare si prea comune pentru gusturile mele exotice.Am descoperit ca in tine se acumulau toate femeile frumoase pierdute din zona, ca si cum s-ar scutura intreaga tara si toate frumusetile care nu erau insurubate sau inclestate ca lumea s-ar fi scurs in tine.

Cinismul era ofranda tuturor, si ironia ascundea cu linii grotesti de vizibile slabiciunile lor, lipsa respectului de sine.Tot ritualul imuabil de acolo fusese o intreaga odisee si asta pentru ca tu imi zgariai agresiv bunul meu simt...Daca ma uitam atenta puteam gasi o mare de oameni destepti si de o judecata cat de cat toxica in lumea non-somitatilor.Si cu toate astea nimic nu altera sau obtura aspectul tau pedant.

Oricum, imi amintesc cum a intrat in lumea pe care eu mi-o imaginam pentru noi 2, fara sa sune la usa, acea femeie frumoasa.Ohhh...si era cu mult mai rubiconda decat mine, mai senina, cu zambet mai larg, mult mai pasionala si in acelasi timp tandra.Te priveam cum iti scanteiau ochii atunci cand ea calca, cand isi contorsiona degetele-n aer facand gesturi cu subinteles pentru tine, eu nu intelegeam...

Scoteai sunete in genul oftatului de fiecare data cand radea.

Atunci ma jucam singura de-a v-ati-ascunselea cu privirile voastre neatente, fugitive, indragostite si insetate si scriam pe genunchi poezii despre pasari-spin si oameni.

Respiram lent, in tandem cu tine, ma simteam ca si cum as mai fi avut inca plamani si imi imparteam tigarile cu tine.Imi doream macar sa ai dorinta de a urla si de-a imi critica incostienta namoloasa in care ma scufudam.

Am ras mult si uneori isteric de egoismul tau prea putin mascat, iti miroseam dorintele si fanteziile ce pluteau in aer.Nu voi intelege de ce le impartaseai cu mine, fie doar si la nivel telepatic.Nu as fi fost niciodata adepta unui act atat de mizer, atat de dispretuitor pentru mine si atat de volatil pentru tine, peste care alunecau propriile tale priviri pe care am aflat ca le exersai in prealabil.Iti priveam in ochi si radeam, cata fericire, cata abundenta!

Ma tot intrebam ce si-ar putea cumpara cu atata fericire un om bolnav?

Zambetele nu te miscau, privirile nu te-nclinau, nu aveai nevoie de ea si totusi de ce o posedai?de ce statea langa tine si de ce o voiai?Erai pur si simplu o complexitate care imi pulsa in tample, pentru ca oricum mai mult nu aveai ce sa adaugi si-mi transformai existanta intr-o constiinta.Incercam a evada prin ceva, si trebuia sa reusesc in cele din tarziu pentru ca prin imprevizibilele tale ocolisuri, in mintea ta, ma desfasurai deja pe orizontala.

Iti falsificai sufletul si facilitai o dezumanizare bine studiata si bine pusa la punct cu stoarcerea libertatii din gandurile tale.Imi venea sa plang.Atunci mi-am spart din nou viata la fel cum ai sparge un pahar, trantindu-l de pamant, doar ca sa ma concentrez pe lipirea cioburile in incercarea mea de a cladi din ele zidul asteptarii.

Cand voi pleca ma voi salva singura de inavuabilitatea ta, de discretia neintentioanata, de oamenii goi si superficiali.Odata cu plecarea mea imi vei arunca la gunoi notorietatea, dar vei fi prea orbit de furie ca sa vezi ca eram o continuare a cerului, aici pe pamant...si eram doar pentru tine.Iar din gesturile mele vei intelege ca dragostea poate prinde mai multe forme de existenta, si ti se va parea intr-un final, zborul meu ca find unul firesc.Vei rade!

Nici nu mai am idee pe cine astept, sau daca astept pe cineva...Sa fii tu?Sau lumina ce ar avea datoria sa mi se ofere din inceputurile cerurilor lipsa, de iubirea asta lipsa, de tine lipsa? Rad.

Iti spun aici ca nu sunt pregatita nici sa renasc,nici sa pier.Sunt de abia la inceputuri, incerc sa ma dezvat de iubire, timp de rezerva nu mai am.Ma sperie ca va trebui sa te invat ce este dragostea ca pe orbii carora a trebuit sa le explic ce-nseamna a vedea.E ceva ciudat in anormalitatea ta.

Te simt dimineata devreme cand plec din casa, te simt pe timpul zilei iar apoi imi iau portia si seara.Te simt delicat de la o vreme si mirosi a tinerete in aerul poluat de afara.Sunt constienta ca e acelasi aer pe care-l respiram amandoi si atunci cand imi dau seama de asta, sunt fericita ca impart ceva cu tine.Noptile in schimb ne recicleaza, ne schimba si ne plimba fara sa vrem, ne sinucide-n gesturi si ne arunca-n angoase.

Pentru tine am inceput si m-am desirat aici in litere si a inceput sa-mi surada ideea de a ma intinde si scurge linistita pe peretii din viata ta.Ai inceput sa tragi tot mai des aer in piept si tacut ai inceput sa "plangi".Mi-am imaginat ca de atata durere am orbit si nu mai eram capabila sa respir.Te-am visat cum ne loveam disperati de un zid,zidul se clatina absurd.Din orbirea noastra se nasteau stele,noi eram unele dintre ele.Am zguduit si poluat aerul cu gandurile noastre matinale incat acesta a devenit insuportabil de respirat.E acel moment cand imi amintesc cum ai scos cu nepasare prin 3 cuvinte, cu mainile tale goale, iubirea din mine! Imi tot repetai ca s-a sfarsit,ca e timpul sa nu mai respir!...In fond acum daca ma gandesc putin,chiar asa era.Nu aveai nici cea mai vaga idee ca simteam sfarsitul in maini si nu stiam unde sa il las.I-am dat drumu,fara sa vreau si acest final s-a contopit cu iubirea.Din cauza ta atunci cand ma gandesc la dragoste,ma gandesc la sfarsit.Si am dreptate!

Eram lichida,eram curganda,atat de uda incat mi se prelingea apa prin venele mele disperat de inguste.Se forma o retea neincetata de picaturi care imi incetineau vederea.Te-a invatat cineva sa cerni lumina primita de la fulgerele ce se aruncau in mare, si imparteai acea lumina cu nemiluita.Si ma impingeai spre abisuri mizere, iar tu comod, te asezai in spatele geamurilor siroind a ploaie si ma priveai cum ma loveam intr-o miscare  browniana de stralucirea, de amagirea atingerii tale!
Tu admirai!

Eram apa, vorbeam prea mult si atat de repede incat uneori nu pricepeai ce spun, imi foloseam ardelenismele ca sa imi ascund teama, iar tu tunai...tunai de parca ar fi sosit sfarsitul lumii.Erai apocaliptic.

Eram ceva ce nu cred ca voi mai fi vreodata: nici femeie si nici ploaie.Desi atunci chiar credeam ca sunt putin din amandoua, credeam ca sunt de o imbinare si de o perfectiune lichida, terna si linistita si toti oamenii mi se pareau tristi si ii priveam amuzata din ochi pana ii veadeam fugind speriati de mine.Eram 100% apa, fara nicio eroare de ordin matematic, de o precizie elvetiana, furam forma trupului tau fara ca macar sa fie necesar clipitul.Ma temeam sa nu iti inund si innec plamanii iar tu habar n-aveai!Contruisem sute si mii de granite fluide si ma aruncam fericita in ele, nu reuseam sa trec barierele, o faceam adesea involuntar, dar eram prea egoista incat punea stapanire pe mine teama de a nu ma inneca.

 Stateam cuminte, asa cum ma stii si ma cunosti si asteptam sfarsitul ploii, sfarsitul furtunii, iar daca tu prea enigmatic, cum imi pareai, ai fi stiut cate minuni se piteau in spatele ultimilor picaturi de ploaie ,poate as fi avut rabdare sa te invat sa o iei de la capat.

Imi amintesc de tine ca o statuie ce nu avea astampar in spatele vitrinei, cu regretul ca nu o sa ma mai simti niciodata asa cum eram atunci: prea nebuna, prea uda, poate prea urata.

Ca desi eram prea mica, prea vulnerabila si prea neclintita, regretai ca eram prea apa atunci si iti auzeam plansul.Iar ploile din mine se scurgeau si numai langa tine aveam loc sa respir in seara aceea.Ma mistuiam in marea aia de singuratate.
Iar eu am inceput sa cresc valuri, si ploaie se scurgea prin noi.Si plangea!

Revenind...

La inceput am gresit.Nu aveam nicio idee ca nu era vorba de placere, ci de siguranta, implicit de bucurie, doar curajul nebunesc si capacitatea de a imparti tot ce am m-a facut sa imi doresc sa ma apropii de tine.

Intr-un final am realizat ca nu m-am nascut in corpul potrivit, in forma propice, iar atunci Dumnezeu m-a transformat in sentiment.Eram intunericul acela de inceput de viata, eram ziua cand ai devenit tu om, iar la inceput placerea de a te transforma a fost sansa pe care Dumnezeu mi-a oferit-o:

-De a nu te lasa sa mori niciodata!

-De la sentiment la om nu e decat sclipirea!

-De la om la sentiment este: rasul,greseala,jocul si teama!

Si cand ma gandesc ca am inceput sa iubesc cu nestiinta!

Dupa ce am ucis sperante si inima mi-a fost ranita pana aceasta a cedat, m-am hotarat sa ma descotorosesc de ea, desi sincera sa fiu, pe taraba, in piata...nici la amatorii de kitschuri nu mai puneau pret pe ea.

Plimbam in noi 2 o colectie impresionanta de fustrari si de prejudicii strans legate de piele.Suntem impinsi de o energie absurda, la inactivitate, la netraire, la neviata!Iti las sa-mi infiltrezi in sange toata distanta care ne desparte, in speranta ca poate imi vei amorti trairea, si o vei salva pana la urmatoarea intalnire cand te voi trai cu toata fiinta mea!

Voi fi indrumatoarea ta pentru ultima data, voi fi sufletul lui Satan cand iti voi vesti coborarea...sau mai bine zis?Coborarea amandurora pentru ca am decis sa te urmez, sa vin cu tine pana si in tenebre sa te detest in pasi de vals, pana la sfarsit.

Prin asta nu incerc sa il simplific pe Iisus, dar el nu a cazut de pe cruce, El si-a prins disperat ultimele momente de ea si si-a lipit trupul de inaltime,dar noi?Noi cedam zilnic de fiecare data in atatea moduri diferite si umilitoare.

Caderea noastra se repeta la inifinit, nu vreau sa aflu niciodata de incercarea ta esuata de a ma prinde.Pentru ca noi ne-am perfectionat caderea, am ajuns sa degradam, mai ametitor, mai tulburator, viata care ne va da drumul intr-un final si ma intreb cand va fi ultima oara cand vom mai pasi in gol.

Mi-ai spus ca ai visat mereu: vise-nevise,te-ai materializat si metamorfozat si intr-un final visele te-au schimbat pe tine.Ai sperat la mari si oceane, desi ai vazut apa doar in pahare, ai dorit imensitati de zapada desi singurii fulgi pe care ii cunosteai au fost frunzele toamnei, ti-ai facut ideal din a visa de la inceput la sfarsit tot timpul si inapoi, ai fost un vizionar...iar atata timp cat nu te opresti, eu voi ramane tanara!

Priveste partea buna a lucrurilor.Daca nu m-ai fi cunoscut nu ai avut cum sa stii ca fericirea nu are nicio legatura cu frumusetea,desi se perindau printre noi toate femeile alea suple,cu zambet naucitor,cu buze perfecte,cu ochii profunzi de mari,eu stiu ca ai rezonat cu mine.Am realizat asta intr-un moment absorud, in care tu nu ai recunoscut unde eram, fiind erai prea ocupat sa te certi cu mine.

Am incercat sa imi desenez chipuri in asa fel incat sa fiu frumoasa, dar nu stiam cum sa stopez iubirea si nu stiam ce culoare sa ii dau atunci cand o voi imortaliza, asa ca am preferat sa te scriu pe tine cu ochii imensi si uimiti privind in gol la o femeie frumoasa.

Cand m-ai privit ne-am conectat cu cabluri inchipuite, doldora de viata si de bucurie si toata lumea a incetat sa ne ceara ceva in schimb.Tineam in mana mana ta cu care mancai, lovea, iubeai, o tineam strans ca sa nu te temi.Tu ai dreptul la Universul tau imaginar si intngibil, plin de femei superbe, eu de abia aveam voie sa ma ascund dupa umbra lor, sa scriu si sa zambesc.Imi doresc sa apuc sfarsitul in imaginatia ta, sa iti imbolnavesc creierul, sa trag afara din el femeile frumoase si sa le inlocuiesc cu mine.

La final vreau sa-ti zic ca cu totii ravnim la Paradis,dar ne vom reintalni in Iad.Minte-ma pana iti dau lacrimile!

Eu nu voi muri ca Ioana D'Arc pentru nu stiu ce cauza nobila,dar nici in van.

Viseaza-ma cum doresti, pana la urma urmei sunt doar vise...si eu te visez unaori...

Pentru tine as opri ceasurile cu o singura clipire, dar apoi voi fi nevoita sa-ti fac un semn sa taci.Sa iti arat cum sentimentul dintre noi e doar un asasin platit (ma intreb oare de cine...de mine sau de tine? ) care nu omoara total, el distruge prin agonie.Ai transformat minciuna intr-un adevar acceptat si ma privesti superior in ochi.Sa-ti fie rusine!

Viata pe care mi-am dorit-o pentru noi doi contra-ataca viata pe care o ducem acum.Devin impersonala scriind aici si probabil ai mai auzit tot ce ti-am spus.Ma tot gandesc daca ele au fost reci, seci, neutre sau proaste?

Cu intarzieri savante m-as lasa ucisa de zambetul tau, ti-am filosofat mai mult candva pe tema asta.Dupa ce m-ai ucis m-ai cusut la loc dupa aceasi masura, masura ta.De unde stiai atatea lucruri despre mine?

Acum la final, nu vreau sa-ti mai pun intrebari despre sentimente.Datorita tie mi-am infiltrat dorinta de a deveni o inima neagra si sa nu te mai jignesc cu supozitiile mele, cu trairile mele.Astazi voi renunta la orgoliu, la dimensiunea interioara a fizicului, viata va fi o scurgere, iar aceasta va schimba datele problemei permanent si voi aduna in pumn firavele senzatii pe care mi le daruiesti!